Suntem și pe SEAP/SICAP - Informații și cereri de ofertă la office@invietraditia.ro

Ceramica tip KUTY – arie de răspândire

Ceramica tip Kuty – arie de răspândire, Acta Moldaviae Septentrionalis , V-VI, 2006 – 2007, de Muzeograf Steliana Bălțuță, Muzeul Județen Botoșani (sursa originlă). Articolul a fost preluat în forma sa originală.

Olăritul, vechi meșteșug începând încă din neolitic a rămas peste timp una din dovezile de viețuire pe un teritoriu, dând posibilitatea stabilirii unor caracteristici privitoare la ceramica cercetată.

Pentru că am amintiti de perioada neolitică, preciem faptul că ceramica tip Cucuteni impresionează și astăzi prin diversitatea formelor și a decorului, paleta cromatică însă, fiind restrânsă.

Evoluția prin secole a olăritului a adus cu sine o policromie specifică diferitelor centre de meșteri olari, de pe teritoriul României. S-a îmbogățit de asemenea și registrul de motive decorative, ajungându-se în unele cazuri chiar la realizarea unor scene epice.

Prezentare video ceramica Kuty

Fiecare centru a creat un anumit tip de ceramic, recunoscută după motivele decorative reprezentate și după culorile folosite.

Ne vom opri la prezentarea ceramicii tip Kuty, recunoscută din perioada medievală, având o arie de răspândire și influențe bizantine așa cum afirmă Barbu Slătineanu referindu-se la arta ceramicii din evul mediu: ”Din amestecul tradiției populare și din arta bizantină importată, a luat naștere o artă locală care a dăinuit până la sfârșitul secolului al XVII-lea”.[1]

Autorul conturează mai multe grupe ale acestui tip de ceramic. Grupele care atrag atenția, sunt cele în care intră ”cupe și străchini cu decorul realizat în tehnica ”sgrafitto”, fin executat, bogat ornamentate cu figuri omenești, animale, împleituri datate secolele XI-XII și a doua grupă în care intră străchini cu fond alb-verzui, cu desene stilizate, incizate mai larg și mai adânc decât cele din prima grupă, și sunt colorate cu galben, verde și maron. Este felul cel mai răspândit la bizantini. El este din secolul al XIII-lea, fiind caracteristic dinastiei Paleologilor și se pierde până la sfârșitul secolului al XVI-lea. Din acest tip se găsesc numeroase exemplare în cetățile bizantine și turcești de pe coastele Mării Negre și în diverse localități din Muntenia și Moldova. Unele vase au fost importate, iar cea mai mare parte a fost făcută de olari localnici.”[2]

Aprofundând cercetarea pentru ceramica smălțuită a secolelor XIV – XVI, etnografa Maria Cioară, a afirmat că: ”importante centre au existat în Putna și Rădăuți și în apropierae acestora, la Suceava, Baia și Stupca. Cercetările arheologice din perimetrul Mănăstirii Putna sunt dovezi concludente ale existenței unui remarcabil centru de ceramică smălțuită de calitate superioară. Produsele acestei categorii de ceramică, având la bază o gamă cromatică alcătuită din tonuri de verde, cafeniu, galben și o ornamentică compusă atât din motive geometrice, cât și din elemente fitomorfe și zoomorfe.”[3]

Analiza acestei cromatici, spune mai departe cercetătoarea, ”a fost întreprinsă de Corina Nicolescu și adâncită de Tancred Bănățeanu care a dezvăluit întregul complex de factori care a determinat stagnarea dezvoltării acestei ceramici și continuarea ei de către centrele galițiene dintre care o deosebită înflorire a cunoscut-o cel de la Kuty, în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea.”[4]

Fiind o puternică vatră de meșteri olari care a dezvoltat ceramica sgrafittată folosind cromatica galben, verde, brun pe fond al, acest centru a dat numele său (Kuty) unei ceramici unice în România.

Tehnica de sgrafittare – Sonia Iacinschi

Această ceramic este și astăzi lucrată în Rădăuți (Bucovina) și Botoșani. Aflat pe linia drumurilor comerciale care legau Bizanțul de Marea Neagră, de vechea cetate de Scaun – Suceava către Galiția, Lwow, Kiev, Botoșaniul este unul din importantele târguri moldovenești în perioada medievală. Se găsește aici ctitoria voievodală a lui Ștefan cel Mare de la 1496 – o curte și biserica Sfântul Nicolae Domnesc, la care apare o friză decorativă în culorile verde, galben, brun ca un brâu aproape sub acoperiș.

Revenind la tehnica sgrafitto semnalăm descoperirea făcută de dr. Alexandru Rădulescu în biserica Mănăstirii Coșula, ctitorită în anul 1535 de Mateiaș vistiernic al voievodului Petru Rareș, a unui vas pe care distinctul arheolog îl descrie: ”Într-o nișă amenajată special la extremitatea de est a absidei altarului, în masa zidului, la 1,4 de la nivelul pardoselii bisericii, s-a găsit o strachină-farfurie, cu marginile drepte, evazate, având 25-30 cm în diametru, cu ornament geometric sgraffitat pe fond gălbui…, este vorba de vasul de închinare a bisericii, depus în acea nișă, amenajată acolo de constructori încă din timpul zidirii bisericii (actualmente strachina se află la Muzeul Județean de Istorie Botoșani).”[5]

La o analiză mai atentă, decorul sgraffitat al farfuriei reprezintă aripi de heruvimi într-o manieră geometrică, în cromatica galben, verde, brun (n.n). După tehnică și culori, farfuria (castronul) menționată poate fi înscrisă în ceramica tip Kuty care continua să existe la Botoșani în secolul al XVI-lea. De remarcat că atât pasta folosită cât și culorile ca și lipsa vreunei mențiuni referitoare la descrierea vasului, sunt dovezi că vasul a fost realizat într-unul din atelierele locale, botoșănene.

În cercetarea întreprinsă de dr. în etnografie Angela Paveliuc-Olariu (citându-i pe prof. N. Zaharia și Mircea Petrescu-Dâmbovița) afirmă că: ”pentru secolele al XVI-lea și al XVII-lea olăria rurală este descoperită în cuprinsul unor așezări cu resturi de ceramică orășenească sau otomană de import și cu unele fragmente de cahle sau plăci decorative. Aici s-au descoperit fragmente de oale, căni, castroane, străchini, talere, tigăi, ulcioare, capace din pastă cenușie-roșiatică, decorate cu dungi drepte saul valurite, impresiuni aplicate cu rotița, smalțuri verzi, albe sau gălbui.”[6]

Eusebiu Iacinschi – Angobarea – Operațiune denumită popular ghilire.

Trecând peste timp aflăm că: ”Într-o dare de seamă asupra județului Botoșani pe anii 1922-1923, prefectul județului amintea de exisența da 33 de ateliere de olărie, cărămidărie și teracotă.”[7] În aceste ateliere, pe lângă ceramica neagră și roșie nesmălțuită, au fost meșteri care au lucrat și ceramica smălțuită ”de lux” cu motive diverse (geometrice, avimorfe, zoomorfe, antropomorfe, skeomorfe specifice celei de tip Kuty).

Pictarea ceramicii de tip Kuty – Atelier Sonia Iacinschi

Argumentele privind exisența ceramicii dip Kuty în zona Botoșani și lucrată de meșteri locali se refera la prezența ei în colecțiile Secției de Etnografie Botoșani, în colecții muzeale sătești (Cucorăni, Concești) și chiar în unele gospodării. Lucrată în secolul XX, ceramica sgrafittată în culorile verde, galben, brun continuă să existe și azi în atelierul din Botoșani, fost Cătămărăști – Deal.

Extinzând cercetarea asupra ariei de răspândire, aflăm într-un studiu publicat de Lessia Doutchenko în limba franceză, că printre meșteșugurile practicate, olăritul secolelor XVII-XVIII, ocupă un rol important prin diversitatea formelor, culorilor și prin tematica abordată. Referindu-se apoi la ceramica Precarpatică din secolul al XIX-lea, a zonei de munte de la izvoarele Siretului și Ceremușului a populației huțule, autoarea remarcă: ”Tehnica decorului picturii huțule este apropiată de aceea folosită în Bizanțul medieval. Obiectele introduse în argilă albă sunt gravate, apoi puse în cuptor; după aceea ele sunt pictate cu verde, și galben, cu un verni incolor și arse încă odată.”[8]

Motivele decorative sunt complexe și unice în același timp, ducând către teme epice: ”Se pot vedea aici odihna din stâni, scene de dans, de sfadă și vânătoare. Figurile de funcționari, comercianți și soldați capătă un accent satiric. Oamenii din popor cu ocupațiile lor cotidiene sunt reprezentați cu simțul umorului: ciobanul și turma sa, agricultorul cu plugul, țesătoarea, olarul, morarul”. Autoarea spune că: ceramica pictată huțulă prezintă nu numai un interes artistic, dar se dovedește a fi în aceeași măsură un remarcabil document istoric, căci ea ne oferă un tablou autentic de utilitate și obiceiuri ale locuitorilor din Carpați”.[9]

Trebuie să precizăm că nu toți cercetătorii etnografi încadrează tipologic și dau numele de Kuty ceramicii la care ne-am referit, totuși, în toate studiile publicate sunt recunoscute în totalitate: influența bizantină, tehnica sgrafitto, cromatica (verde, galben, brun), decorul complex și glazura (smalțul).

Pentru localizarea orașului care a dat numele unei ceramici atât de frumoase și unice din punct de vedere documentar, vom da în continuare câteva informații istorice: prima consemnare a așezării apare in 1469 drept sat aparținând lui Jan Odrowaz, arhiepiscop al Lwow-ului și consilier personal al câtorva regi polonezi. Cu timpul, așezarea s-a dezvoltat și în 1715 Jan Potoki, voievodul Kiev-ului, a ridicat-o la statutul de oraș mare. Pe 1 mai 1782, orașul Kuty a fost confiscat de guvernul austriac, cauză care a dus la stagnarea dezvoltării sale, rămânând un orășel provincial, locuit în majoritate de negustori evrei și armeni. După căderea puterilor centrale, în 1918, orașul a fost pentru scurt timp sub controlul Republicii Ukrainei de vest. Totuși, curând a intrat în componența României, care l-a dat Poloniei. Orașul a devenit unul dintre principalele puncte de trecere între România și Polonia. Până în 20 septembrie 1939, orașul a fost apărat de armata polonă. După ce orașul a fost cucerit de U.R.S.S. , zona a fost anexată Ukrainei sovietice. Din 1991, face parte din Ukraina.

Cu datele care ne-au stat la îndemână până în prezent, am conturat aria de răspândire a ceramicii tip Kuty (lăsând loc pentru continuarea cercetării), arie în care zona Botoșaniului este bine reprezentată, îndepărtând astfel definitiv suspiciunea că atelierele de olărit de aici au copiat ceramica altor centre. Pentru aceasta precizăm că fiecare din centrele menționate (în text) a preluat influența bizantină și a dezvoltat acest tip de ceramică în funcție de imaginea și creativitatea meșterilor locali.

Importantă este păstrarea acestui fel de olărit de valoare istorică și documentară, să fie lucrat în continuare și ajutată meștera Sonia Iacinschi pentru a duce mai departe ceramica de tip Kuty la Botoșani.

În momentul de față atelierul din Botoșani este condus de domnul Eugen Iacinschi, care a lucrat împreună cu mama sa, Sonia Iacinschi, de la care a preluat meșteșugul.

[1] Barbu Slătineanu, Studii de artă populară, Editura Minerva, București, 1972, p. 97

[2] Barbu Slătineanu, op. cit., p. 97

[3] Maria Cioară, Zona Etnografică Rădăuți, Editura Sport-turism, București, 1979, p. 70

[4] Idem p. 70

[5] Forum Cultural, Anul V, nr. 3, Septembrie 2005/18, Botoșani (Dr. Alexandru Rădulescu, Mănăstirea Coșula, jud. Botoșani – scurt raport arheologic 1976

[6] Angela Paveliuc-Olariu, Arta populară în zona Botoșanilor – Ceramica Populară, Muzeul Județean Botoșani, 1981, p. 12

[7] Idem, p. 16 (din Arhivele Statului Botoșani, Fond Prefectura Botoșani, dosar 18, p. 152)

[8] Lessia Doutchenko, L’ Art Populaire Ukrainien, Editions d Art Aurora Leningrad, 1982, p. 13

[9] Ibidem

O parte din produsele realizate în atelierul de la Botoșani sunt disponibile și in micul nostru magazin online. Vă invităm să le descoperiți.

Lasă un comentariu

Cosul meu