„Căutând ROSTUL, i-am găsit pe Păstrătorii lui. Esenţa lor e mişcător de simplă: pe măsură ce dai ROSTUL mai departe, îl păstrezi mai bine”
Auzim deseori că ceva „nu are rost”, că cineva „şi-a pierdut rostul” sau că, din contra, „se află în rostul lui” ori că „ştie rostul cuiva”. Ce înseamnă în definitiv „rost” şi de ce pare a fi atât de important? O fi oare vorba despre modul în care ne organizăm viaţa fiecare în parte, despre o îndeletnicire sau semnificaţia sa merge mai departe şi face referire la însuşi sensul vieţii? Cu alte cuvinte, am putea spune că, dacă ai rost, ai găsit menirea fiinţei tale pe care tu, omule trudeşti să o duci la îndeplinire…
Aruncând un ochi în propria ogradă, mulţi dintre noi putem să arătăm ferm cu degetul sau măcar să zărim un rost al vieţii noastre mai mult sau mai puţin îndreptat spre desăvârşire, bazat pe un set sau altul de valori. Ei, bine, rostul despre care ne vorbeşte fotograful Răzvan Voiculescu este unul care, din pacate, a devenit apanajul unor puţini „păstrători”, atât de puţini încât „am pornit să-i caut fără să cred că îi voi găsi (…). Căci unii dintre ei sunt ultimii”. Aceştia nu sunt alţii decât meşterii noştri populari.
Ne-am întâlnit cu Răzvan Voiculescu într-o dimineaţă senină şi călduţă din iulie. După o introducere neafectată şi plină de umor, a spus neşovăitor că „nu vreau să vorbim despre mine, nu eu sunt important, ci despre munca mea să vorbim”. Şi-a respectat cuvântul spus. Pentru tine, însă, dragă cititorule, o să spunem totuşi câteva vorbe despre personajul nostru. După ce a studiat fotografie şi design la Institutul de Arte din Copenhaga, s-a întors în ţară şi s-a apucat de treabă. Astfel, au ieşit la lumină numeroase albume de fotografie („nu mă interesează sa fac expoziţii, ci albume care să stea în biblioteci)”, printre care unele evocând episoade din viaţa satului românesc – Ţinuta umilă a splendorii, „Destine încrustate. Țara Lăpușului”, „Bucătăria Hoinară” sau trilogia „ROST”. Toate sînt însoțite și de câte un scurt metraj documentar.
Am avut ocazia să ne clătim ochii cu toate. Pe drept cuvânt, te lasă fără suflare!
Doar pentru trilogia ROST, ce cuprinde peste 1000 de fotografii, Răzvan Voiculescu a străbătut ţara în lung şi în lat timp de 6 ani, căutând acei oameni care să reflecte cel mai bine povestea satului românesc. Cutreierând prin albumele lui, eşti întâmpinat de olari, opincari, ţesătoare, căldărari, curelari, iconari, făuritori de măşti sau de fusuri, morari, apicultori şi caţi alţii… Cam aşa eşti pus în temă: „Sus în vârful furcii e raiul”, „Din mâinile lui ies sloiurile luminii”, „Nu-i întreg omul fără clop”, „Stăpân în pridvorul dacic”, „Timpul se face drum neted”, „Miroase a solzi de lemn”, „Lângă morar se ghemuieşte pâinea” ş.a. Te topeşti de drag…
„Aceste fotografii sunt studii estetice despre satul românesc. Mi-am dorit să mă concentrez cât mai am forţă pe elemente care sunt pe punctul de a se stinge. Cred cu tărie că nu poţi trăi fără să încerci să laşi ceva în urmă – efort, dăruire, interpretare personală. Şi trebuie să mergi până la capăt, să te abţii de la a imita. Eu nu fac poze, fac fotografii a căror mesaj nu se vinde singur. Îmi asum că unii vor înţelege, în timp ce alţii, nu. Crezul meu e că trebuie să îmi placă mie, iar cine vrea să vină în rând cu mine, este binevenit”
Cât priveşte soarta satului românesc, experienţa trecerii sale pe acolo l-a făcut să nu fie prea încrezător: „Este pe cale de dispariţie. Dacă am fi avut această discuţie peste 15 ani, probabil am fi vorbit despre un lucru care nu mai există, cel puţin nu aşa cum îl ştim noi. Și o anumită parte a noii generaţii de meşteri populari nu mai este aceeaşi (nu cei care apar în albume), sacrifică actul creativ şi încep să devină mai mult comerianţi. Se întâmplă de fapt şi în cazul satului românesc acelaşi fenomen care s-a petrecut în anii ’50 în Europa de Vest, odată cu industrializarea”
Este suficient să te uiţi la chipurile brazdate ale oamenilor din fotografiile sale, la ţinuta simplă şi la postura nestudiată, la mâinile tăiate de ţepii muncii fizice, la sudoarea neştearsă de pe frunte. La grimasele care exprimă deopotrivă bucurie lipsită de artificiu şi durere purtată cu stoicism, ca pe un firesc. La casele care dezvăluie pe alocuri vârsta locuitorilor – un acoperiş dărăpănat, puţină tencuială căzută, un zid crăpat. La interioarele care explodează de culoare, pline ochi de obiecte trebuincioase, ca o mare ladă de zestre din care nu s-au îndurat să se dezlipească de nimic, ca şi cum nu vor să uite nicio fărâmă din toate cele pe care le-au trăit.
Este suficient să te uiţi la toate acestea şi să nu trăieşti o contrarietate în simţuri. Cum pot aceşti oameni să trăiască cu atât de puţin şi să păstreze autenticitatea zâmbetului pe chipul lor? Poate nu este deloc vorba despre o contrarietate…
„Am pierdut de fapt credinţa că necesarul ne ajunge ca să fim fericiţi. Vrem din ce în ce mai mult, iar asta ne îndepărtează de oameni, de gândirea simplă, de fericire. Ne „sofisticăm” inutil. Ne distrugem singuri, iar generaţiile care vin vor resimţi profund. Generaţia mea, din fericire, pot spune că e privilegiată, noi am trăit încă o epocă când a fi „om lângă om” facea parte din bucuria simplă.. Acum, nu mai avem program, ci schedule, nu mai avem întâlnire, ci meeting. Creierul poate să dezvolte tehnologii în continuare, însă fizicul şi sufletul nostru nu sunt încă pregătite pentru asta. Satul românesc e o oază care încă mai păstrează liniştea lucrurilor simple. Iată, ce vom pierde odată cu dispariţia lui…”
Această lume care freamătă de rost tinde să se stingă prin tăcerile noastre suprapuse. E momentul deci să deschidem larg ochii şi să nu lăsăm omisiunea să vorbească în continuare în numele nostru. Avem nevoie mai mult ca niciodată de exemple care să întruchipeze „liniştea lucrurilor simple” – să ajutăm păstrătorii de rost să îşi poată da rostul mai departe!
“Răzvan a înţeles că toate lucrurile au rostul lor. (…) Când îmi e dor de cântec, imaginile propuse de el îmi cântă. Albumul lui e un cântec mut pe care eu îl aud când mă întreb care e rostul meu”, Tudor Gheorghe