Suntem și pe SEAP/SICAP - Informații și cereri de ofertă la office@invietraditia.ro

Folclorul romanesc. Material complet de folclor românesc

Folclorul romanesc

Folclorul romanesc este un teritoriu foarte vast. La ce ne gândim când spunem folclor? La o primă impresie pare ceva din trecut, deja muzeificat și distant. Însă folclorul este prezent în viețile noastre la tot pasul. Deoarece folclorul integrează totalitatea creațiilor din domeniile artistice, literare, muzicale, coregrafice, plastice etc., a obiceiurilor, a jocurilor și a tradițiilor populare ale unei țări sau ale unei regiuni.

„În cadrul culturii populare, folclorul cuprinde totalitatea manifestărilor spirituale (credinţe, superstiţii, obiceiuri, creaţii artistice. Forme de comportament, norme etice, norme cutumiare – ce constau în drepturi şi obligaţii consfinţite prin tradiţie.  Cunoştinţe acumulate prin practică.[1]

Folclorul autentic pe teritoriul României cunoaște numeroase segmentări și influențe, în funcție de zonele geografice. Far și de alte particularități care divid, la rândul lor. Ele au generat o multitudine de obiceiuri și tradiții. Cele mai importante zone folclorice din România sunt Crișana, Banat, Țara Moților, Țara Oașului, Dobrogea, Moldova, Bucovina, Oltenia, Argeș, ținutul Mehedinți și zona Harghitei.

De ce trebuie să ne cunoaștem folclorul?

Imagine veche de folclor

Dacă cineva ne-ar întreba care este utilitatea acestuia sau ne-ar cere să-i explicăm la ce se referă folclorul, am putea să-i spunem următorul lucru.  „Folclorul transmite atitudinea poporului faţă de un fenomen sau altul al vieţii. La toate popoarele, cultura tradiţională se bazează pe unele şi aceleaşi elemente. Poveşti, legende, mituri, cântece, poveşti povăţuitoare, proverbe, zicători, cântece. Sau formule ritmicomelodice pentru elementele naturii, animale, plante, elemente ale vieţii sociale (familia, scoala, satul). formule numărători, cântece de joc (individuale, de grup, cu diverse obiecte); cântece și jocuri legate de anotimpuri și de sărbătorile de Crăciun și de Anul Nou: urări, pluguşor, sorcova, colinde, cântece de stea, Lazărul, Caloianul etc.[2]

Prietenii iubitori de folclor de la Centrul Cultural Bucovina au realizat un ghid al iubitorilor de folclor, pe care va invităm să il consultați. Este plin de informații valoroase.

 

Caracteristicile folclorului romanesc

Folclorul autentic romanesc prezintă câteva caracteristici specifice:

  • Caracterul oral (transmiterea pe cale orală, de la om la om, dintr-un loc în altul, de la o generație la alta).
  • Caracterul anonim. (chiar dacă  iniţial este cunoscut numele celui care creează, comunitatea își însușește creația, o adaptează și o transformă, iar numele creatorului se pierde).
  • Caracterul tradițional (marea capacitate de conservare a structurilor genuine arhetipale, sub influenţa factorilor externi).
  • Caracterul colectiv (ceea ce a fost creat este preluat de colectivul din care face parte creatorul său).
  • Caracterul sincretic (îmbinarea dintre text, muzică şi joc).
  • Caracterul evocativ. (asigură permanența tradiției), caracterul estetic (mijloc de afirmare culturală a comunităţilor etnice pe plan local, zonal, naţional şi internaţional).
  • Și caracterul utilitar (rolul de servire a unor interese comunitare ori personale).

De asemenea, există o serie de clasificări:

  • folclorul obiceiurilor (descântece, obiceiuri existențiale și de familie, calendaristice)
  • creația populară orală (proză, poezie populară, cântece, balade)
  • genurile folclorice mici (ghicitori, semne prevestitoare, proverbe, aforisme, anecdote)
  • folclorul copiilor (cântece de leagăn, vorbe de duh, creația copiilor).

Componentele folclorului

Folclorul romanesc este impregnat de o serie de elemente ritualice și mitologice. Acestea au origini în perioada pre-creștinismului sau chiar în preistorie. De exemplu, elemente din zona vegetală (busuioc, cicoare, salcie, tei, flori de măr etc). Cultul astrelor, evenimente din calendarul agricol sau din cel al vieții și morții, cu diferite semnificații.

Dacă ne-am comporta ca niște turiști în zone din România pe care nu le-am vizitat încă.  Am putea începe să explorăm, într-o primă etapă, folclorul muzical romanesc. Mai precis, patrimoniul muzical care își are originea în zonele satelor românești. Cu o istorie care se întoarce în timp, până la originile creării arealurilor sătești.

Folclorul muzical romanesc

pictura veche muzicieni
pictura veche muzicieni

În studiile de specialitate, componentele folclorului sunt catalogate uneori în genuri și specii. Iar pentru a evita ambiguitățile și pentru că nu se poate stabili cu exactitate o delimitare a acestora. Dar și pentru a evita ierarhizările, mai des se folosește termenul „categorie”. Astfel, ramuri ale creației tradiționale, alături de folclorul muzical romanesc sunt folclorul literar, dansul și teatrul popular.

Folclorul muzical romanesc a fost studiat de două discipline. Una cu o tradiție mai veche, etnomuzicologia, alta mai nouă, folcloristica. Folcloristica are ca obiect de cercetare studii monografice în interiorul unei etnii. Etnomuzicologia oferă un studiu comparat între națiuni.

Creatorii de folclor romanesc

„Folclorul nu este creat de un compozitor, el este creat de membrii comunităţilor pentru nevoile lor de exprimare artistică. Și este perpetuat de acestea din generaţie în generaţie într-o continuă actualizare şi transformare. Aceasta pentru că o comunitate umană nu este statică, ea este dinamică, în permanentă transformare şi modernizare.[3]

La această idee de dinamică recurge și George Enescu. „Nu se poate susţine că muzica noastră populară are un caracter bine definit naţional. Însăşi doina noastră nu este decât un amestec de motive arabe, ruseşti şi ungureşti… S-a întâmplat cu muzica noastră naţională ceea ce s-a întâmplat şi cu fiinţa noastră etnică. După cum sângele nostru este un amestec din toate soiurile de neamuri, care au trecut prin această parte a Europei, tot aşa şi muzica noastră naţională a păstrat accente, răsunete, influenţe din cântecele acelor popoare. De aceea cântecele noastre naţionale au o bază orientală.[4]

Din cele mai vechi timpuri, cultura muzicală naivă a fost creată cu ajutorul unor instrumente muzicale tradiționale. Teritoriul României este împărțit în diferite zone folclorice. Drept urmare s-au utilizat și se utilizează instrumente muzicale aparte de la zonă la zonă.

Pe vremea dacilor, aceștia foloseau flautul, cornul, fluier din lemn, naiul, chitarele (lăute cu gât lung) și instrumentele de percuție. Avansând temporal, folclorul muzical romanesc s-a păstrat datorită creatorilor români de la sat. Cele mai vechi creații de acest tip sunt cântecele de pahar, colindele, baladele și bocetele de nuntă sau de înmormântare.

Din categoriile de instrumente muzicale populare fac parte:

– pseudoinstrumentele (firul de iarbă, tulpina de soc, solz de pește, frunzele unor arbori, coaja de mesteacăn);

– instrumentele idiofone (clopot, plăci lovite, zurgălăi, pinteni, lanțuri, duruitoarea, bețe lovite, botul caprei, toaca);

– instrumentele membranofone (toba mică, daireaua, toba mare, darabana, darabuca, buhaiul);

– instrumentele aerofone (buciumul, fluierul, naiul, ocarina, cimpoiul);

– instrumentele cordofone (țitera, chitara, cobza, țambalul, vioara, viola, violoncelul, contrabasul).

Pentru a detalia, vă prezentăm câteva dintre instrumentele populare tradiționale românești, fără de care folclorul muzical nu ar mai fi ceea ce este el astăzi.

Folclor romanesc prin instrumente populare muzicale tradiționale

Fluierul

Una dintre cele mai vechi activități de pe teritoriul României – păstoritul – a fost deseori asociată cu îndeletnicirile muzicale. Răspândite în mediul tradițional. Sunetul produs de fluier poate fi obținut simplu, prin astuparea orificiilor acestuia cu ajutorul degetelor. Fluierele sunt create în general din lemn, dar se întâlnesc și fluiere din metal sau sticlă. Ele se împart în două categorii. Cu dop (cavalul, flautul, piculina, naiul, cimpoiul, ocarina). Și fără dop (tilinca, fluierul moldovenesc, fluierul dobrogean, cavalul bulgăresc).

În zona Moldovei cu precădere în nord-estul României, sunt specifice fluierele semitraversiere, cu cele trei variante ale acestora: „tilinca”, „fluierul mic” moldovenesc și „fluierul mare” (moldovenesc). Fluiere care au șase orificii pentru obținerea sunetelor. Producerea sunetului este rudimentară la toate cele trei variante de instrumente.

„Tilinca” este un tub simplu confecționat din lemn, trestie, coajă de tei, de salcie sau din metal. Capătul superior al tubului are un profil ascuțit. Marginea sa este folosită ca muchie pentru despicarea coloanei de aer emisă cu ajutorul buzelor. Prin folosirea procedeului semitraversier de emisie muzicală, orice tub poate deveni un instrument muzical aerofon.[5]

colectie de fluiere si cavale - colectie de folclor„La „fluierul mic” moldovenesc, construcția tubului rezonator nu diferă cu nimic de cea a unui fluier obișnuit. El este prevăzut cu șase orificii pentru emisia sunetelor. În acest caz organizarea sonoră a scării muzicale de la acest instrument este identică cu cea întâlnită la fluierele obișnuite.[6]

„Fluierul mare” moldovenesc, cu toate că este prevăzut tot cu șase orificii, are o organizare muzicală aparte. Prin modul cum au fost amplasate (distanțate) orificiile pe tub, el poate emite scări diferite. (o scară tonală sau două scări modale – mod „lidian” și mod „mixolidian”). Cele trei structuri sonore se întâlnesc frecvent în organizarea melodică a cântecelor tradiționale românești.[7]

Naiul

naiul romanesc

Acest instrument a fost cunoscut încă din perioada Antichității, iar ulterior a avut mai multe denumiri: fluierar; fluierici; șuieraș; muscal. Cei care l-au folosit au fost în special lăutarii, începând cu secolul al XIII-lea. Poate fi confecționat din 7-8 fluiere din lemn de soc, nuc, salcâm sau prun. Pentru cei care vor să se specializeze, a existat şi există o şcoală de renume internațional (Fănică Luca).

Folclorul romanesc - timbru vechi 1961 - cimpoiul
ROMANIA – Timbru circa 1961

Cimpoiul

În spațiul  carpato-danubiano-pontic, cimpoiul are o istorie îndepărtată, el fiind utilizat și în alte părți ale globului. În ziua de azi este folosit tot mai puțin, în special de persoanele în vârstă, și este creat din piele de capră.

Buciumul

buciumulBuciumul era folosit în special de păstorii din munți, pentru călăuzirea câinilor și a oilor, și are o tradiție bine îndrădăcinată în istorie. Denumirea sa provine din latinescul buccinum , care însemna corn îndoit. Poate fi confecționat din lemn de brad, paltin, frasin, tei, alun sau metal.

 

 

Cobza

cobza
cobza

Cobza are o origine orientală, dar a început să fie cunoscută pe teritoriul romanesc încă din secolul al XVI-lea. Specific în Moldova, Muntenia și sudul Transilvaniei. În zilele noastre doar câteva ansambluri folclorice o mai folosesc. Fiind unul dintre instrumentele muzicale tradiționale românești pe cale de dispariție.

Trâmbița

trambita
trambita

Asemănătoare buciumului și tulnicului, trâmbița poate fi confecționată din tablă de fier. În trecut, ea era folosită pentru semnalizare în diverse zone montane.

Țambalul

tambalul
tambalul

Acest instrument cordofon a fost folosit cu precădere în Muntenia, iar utilizarea sa este tot mai restrânsă în timpurile actuale. Este acționat prin lovire cu ajutorul unor ciocănașe de lemn, care la capăt sunt învelite în material textil. Se pare că țambalul este precursorul pianului.

Cetera

Cetera este un instrument simplu, întâlnit în zona Maramureșului, iar componentele sale sunt o cutie de rezonanță cu patru coarde de metal. Cu ajutorul ei pot fi cântate doar melodii simple.

Drâmba

Este un instrument muzical popular idiofon. El se deosebește prin forma de potcoavă. Este realizat în general din oțel, iar uneori din bambus. Drâmba se folosea în general la șezători.

Ocarina

ocarina
ocarina

Acest instrument muzical este confecționat din ceramică, metal sau lemn, și are forma unui ou mare alungit. În funcție de forma pe care o are, se pot obține diferite sunete specifice. Acest instrument scoate sunete asemănătoare cu cele ale flautului.

Tulnicul

Tulnicul este unul dintre instrumentele pe cale de dispariție, confecționat din lemn de molid, specific moților. Demult, tulnicarul sau tulnicăreasa îl foloseau în diverse situații, precum separarea animalelor din turmă, semnalarea unui pericol sau cererea de ajutor.

Continuăm să explorăm minunatul folclor românesc prin prisma elementelor sale definitorii și ne oprim la ceea ce a dat oamenilor speranță, dar și temeri, a influențat comportamente și a „prevestit”, uneori, viitorul.

Folclorul romanesc

Credintețe populare au un loc aparte în folclorul românesc. Ele au marcat, de-a lungul timpului, viețile, modul de gândire și modul de a acționa și de a se exprima al oamenilor, indiferent de zona în care locuiau – spațiul rural sau urban. Iar aceste ecouri ale credințelor și superstițiilor de odinioară își fac simțită prezența, deși tot mai puțin, și în zilele noastre. Necesitatea existenței acestora rezidă din nevoia oamenilor de a explica manifestarea forţelor naturii sau, uneori, a forţelor supranaturale în care ei credeau. Alteori, oamenii credeau că pot influenţa viitorul, îl pot anticipa sau pot influenţa modul în care lucrurile se întâmplă. Ele derivă in primul rând din credința ortodoxă și din practici practice, dar care au fost denaturate in timp de rațiunea umană și s-au împământenit in credința populară ca simple obiceiuri, de multe ori, greu de înțeles.

Credințe și superstiții

„Superstiţiile pot fi definite drept credinţe primitive în spirite bune şi rele, în farmece şi vrăji, în semne prevestitoare, în numere fatidice etc. Fiecare dintre noi a avut sau poate avea anumite superstiţii, de natură subiectivă. Superstiţiile au găsit un teren fertil în special în mentalitatea populară. Căci lumea satului a rămas şi rămâne puternic ancorată în asemenea credinţe. Se întâmplă adeseori ca superstiţiile să fie confundate cu religia. Mai exact cu abaterea unor pedepse divine asupra oamenilor atunci când ei nu respectă anumite reguli nescrise legate de obiceiuri, activităţi agricole şi munca din ogradă.[8]

Credințele și superstițiile sunt deseori dificil de interpretat. Iar semnificațiile lor rămân la latitudinea fiecăruia dintre noi, într-un context personal în care le putem integra. Vă prezentăm câteva dintre acestea, pentru a observa complexitatea și variațiile lor, precum și momentele în care pot acționa în viața oamenilor.

De asemenea, se consideră că o culegere care să le cuprindă pe toate acestea ar fi un demers aproape imposibil de atins. Mai ales că fiecare obiect cunoscut pare să fie cinstit cu câteva dintre aceste credințe și superstiții, de la ac la aguridă, de la vreme la zmeu sau zăpadă. Fiecare reprezentând o viziune complexă românească asupra lumii și vieții.

Influențe

Ce este cert este că aceste credințe și superstiții au influențat comportamentul oamenilor în diverse situații, fie că era vorba de evenimente majore (logodne, nunți, nașteri, înmormântări, slujbe religioase, diferite munci, pregătiri etc.), iar din acest punct de vedere suntem pe primele locuri în ierarhia celor mai superstițioase popoare.

Pentru cei care vor să-și îmbogățească cunoștințele, una dintre cărțile fundamentale și irepetabile este Credinţi şi superstiţii ale poporului român, de Artur Gorovei, volum apărut pentru prima dată în 1915 și reeditat ulterior de diverse edituri.

După cum scrie I. Oprișan în prezentarea cărții: „Rod al colaborării cu întreaga sa generație de folcloriști, lucrarea de față cuprinde un vast material autentic (circa 4.500 texte), cules din întreg spațiul etnic național, ce întregește viziunea românească asupra lumii și vieții, sugerată de cealaltă mare colecție Superstițiile poporului roman în asemănare cu ale altor popoare vechi și noi, de Gh. F. Ciaușanu. Fapt este că, cele două volume apărute aproape concomitent (la distanță de un an) oferă un florilegiu imposibil de reconstituit astăzi, prin culegeri, după scurgerea unei perioade așa de lungi și a dezmembrării vechii mentalități rurale.”

În articolele următoare vom explora și alte elemente specifice ale folclorului autentic românesc, din  domenii artistice diferite, obieciuri și tradiții populare ș.a. pentru a ne apropia tot mai mult de o cunoaștere exhaustivă a acestuia.

Datini si obiceiuri ale folclorul romanesc

Chiar dacă trăim în plină epocă modernă, încercăm să găsim unele constante în viața noastră și a familiilor noastre, precum și alte elemente stabile, care au influențat evoluția lumii în care ne aflăm astăzi. Pentru a îmblânzi trecerea timpului și pentru a ne reapropia de moștenirea care ne-a fost lăsată, astăzi readucem în prim-plan datinile și obiceiurile, părți reprezentative ale folclorului autentic românesc.

Pe măsură ce ne îndepărtăm de zona satelor, pentru unii dintre noi datinile şi obiceiurile își pierd puterea semnificaţiilor, iar aceste transformări sunt explicate de cercetători. „Societatea actuală nu mai conferă mediul din care să izvorască practicile mitologice, ceea ce a mai rămas şi va mai rămâne un timp este fenomenul artistic şi spectacular pe care îl reprezintă aceste obiceiuri folclorice. (…) În societatea românească tradiţională, obiceiurile formează un sistem complex de relaţii, un sistem corelat cu viaţa omului, iar folclorul este cel mai în măsură să îl exprime. Sistemul acesta se remodelează continuu în funcţie de necesităţile vieţii comunitare curente, reactualizându-şi formele de exprimare artistică.”[9]

Tradiție, datină, obicei. Scurte definiții

Tradiția

Reprezintă un ansamblu de concepţii, obiceiuri, datini şi credinţe care „se statornicesc istoriceşte în cadrul unor grupuri sociale sau naţionale şi care se transmit prin viu grai din generaţie în generaţie în mod conştientient pentru fiecare grup social.” [10]

Datina

Înseamnă tradiție străveche, fiind varianta arhaică a cuvântului tradiţie. Desemnând în mare măsură aceeaşi realitate: „preluarea (moştenirea) întregului ansamblu de cunoştinţe, competenţe, credinţe şi obiceiuri definitorii pentru identitatea culturală a unei comunităţi sau a unei naţiuni. Singura deosebire constă în faptul că termenul datină este utilizat numai cu referire la cultura populară. Iar cel de tradiţie poate fi aplicat şi altor domenii: tradiţie bisericească numită Sfânta Tradiţie, tradiţie academică, medicală, lingvistică etc. (…) Datina, ca parte componentă a tradiţiei, este rezultatul acumulărilor culturale ce au devenit durabile şi specifice unui areal geografic ca acte de identitate etnică.”[11]

Obiceiul

Reprezintă „forma în care se manifestă o datină. Acesta poate să aibă o origine străveche pe care să o conserve şi să o manifeste ca atare (de exemplu, obiceiul de a purta măşti de Anul Nou). Caz în care vorbim despre un obicei tradiţional, sau poate avea conotaţii religioase mai noi, creştine (mersul „cu kiralesa” în ajunul Bobotezei), şi atunci este vorba de un obicei creştin. Obiceiul este din punct de vedere etnologic o formă de comportament socio-cultural acceptat şi transmis ca o formă de instituţionalizare a datinelor, însuşit de întreaga comunitate umană dintr-o vatră folclorică, zonă etnografică sau pe plan naţional.”[12]

Transformarea obiceiurilor

Spre deosebire de datină, obiceiul este caracterizat de o continuă transformare. El „poate fi exponentul unei mentalităţi şi a unui nou stil de viaţă, muncă, simţăminte, schimbându-şi sau îmbogăţindu-şi sensul iniţial. De multe ori, obiceiul poate cădea sub incidenţa contrafacerilor comportamentale devenind kitsch, un produs al gesturilor extraestetice şi extraetice, un fenomen al patologiei culturale. Obiceiul poate fi definit şi ca o deprindere individuală câştigată prin repetarea aceleiaşi acţiuni.”[13]

„În structura obiceiurilor, elementele, gesturile și actele practice se îmbină cu cele magice constituind un adevărat ansamblu de texte poetice.”[14] Poezia obiceiurilor este clasificată de Balas Lajos astfel: poezia obiceiurile calendaristice, poezia obiceiurilor legate de momente importante din viața omului și poezia descântecelor.

Datinile şi obiceiurile calendaristice

Prezentul și trecutul se împletesc și se completează, iar datinile şi obiceiurile de origine păgână au fost asimilate și li s-au suprapus datinile creştine, păstrându-se simbolismul străvechi al sărbătorilor importante echinocţiale şi solstiţiale. Datinile și obiceiurile pot fi studiate în corelație cu calendarul popular – în care coexistă calendarul agrar, calendarul pastoral şi cel creştin – a cărui utilitate este de a cuantifica timpul și de a stabili activități diverse ale oamenilor.

Calendarul popular face referire și la practici magice, pentru sporirea şi menţinerea fertilităţii, dar şi la practici protective, de apărare. Dintre datinile și obiceiurile calendaristice se remarcă sărbătorile de iarnă și cele de primăvară (Floriile, Paștele). Sărbătorile de iarnă au în centrul lor solstițiul de iarnă și cele douăsprezece zile de dinainte și după Anul Nou (Crăciun, Anul Nou, Bobotează). Datinile care au loc în aceste perioade sunt obiceiul colindatului, obiceiul uratului, obiceiul semănatului de Anul Nou și sfințirea apei de Bobotează.

Colindatul de Crăciun

Colindatul de Crăciun este datina cea mai respectată, iar cele mai numeroase colinde sunt religioase, vestind astfel nașterea pruncului Iisus Hristos sau călătoria Maicii Domnului spre Betleem. Este cunoscut faptul că dacii și romanii foloseau practica colindatului la Festum Kalendarum („calendele ianuarie”) pentru a ura sănătate și noroc. Ulterior, odată cu conviețuirea slavă, acest obicei a suferit un proces de modificare și numele colindelor a fost schimbat în „Koleda”.

Colindatul are loc în noaptea dinspre Crăciun, iar colindătorii duc vestea sărbătorii și urează prosperitate, noroc și protecție celor pe care îi colindă. Acestea sunt de mai multe tipuri, cele generale, cântate afară („colinda la fereastră”), și cele care se cântă înăuntrul locuințelor („colinda casei”). Dupa colindat, copii primesc

Ce vestesc colindele?

Prin „colinda la fereastră” se vestește nașterea lui Iisus Hristos și gazdele sunt deșteptate: „Sculați sculați, boieri mari / Florile dalbe / Sculați, voi, români plugari / Că vă vin colindători / Noaptea pe la cântători / Și v-aduc un Dumnezeu / Să vă mântuie de rău / Un Dumnezeu nou născut”. Gazdele îi așteaptă pe colindători cu daruri: mâncare (carne, colaci etc.), băuturi (vin) și bani, iar colindătorii, în semn de mulțumire, recită formule de urare și de binecuvântare.

Folclorul autentic românesc are o frumusețe aparte, de care ne putem bucura din plin, mai ales cu ocazia unor astfel de sărbători. Colindele din folclorul românesc pot fi religioase, profane sau cosmogonice. Acestea sunt texte fără strofe, care nu depășesc decât rar 40-50 versuri cu silabe variabile și sunt transmise din generație în generație prin memorare. Acestea pot fi cântate în grup, la unison, sau în două cete; în unele spații geografice, ceata este însoțită de instrumente muzicale cum ar fi: fluierul, cimpoiul sau doba mică.

Capra

Folclorul obiceiurilor de iarnă se impune printr-o spectaculozitate deosebită a colindatului cu măști, care au conotaţii simbolice, cu puteri exorcizoare şi terapeutice. Capra sau Jocul caprei ţine de la Crăciun până la Anul Nou. În timpul desfăşurării jocului, capra își subordonează toate celelalte personaje. În unele zone geografice, jocul apare sub forma unor cete formate din mai multe capre (Ostra), iar în altele animalul este singur, însoţit doar de cioban, moş şi babă. Masca caprei este sculptată în lemn, cu maxilarul inferior flexibil pentru a fi tras cu o sfoară și a clămpăni în timpul dansului. În funcție de zonele geografice, variază denumirile măștilor cu care umblă cetele, care sunt foarte zgomotoase, însoțite de lăutari care acompaniază dansul caprei.

În Muntenia şi Oltenia capra e denumită „brezaie” şi obiceiul se practică mai ales de Anul Nou. Spectacolul pe care îl oferă mersul cu capra se remarcă prin originalitatea costumelor și a coregrafiei.

Traditii de anul nou - ursul si capra

Plugușorul

Pe 31 decembrie sau în ziua de Anul Nou, în special cei mici merg cu plugușorul, un obicei de tip agrar cu elemente teatrale. „Copiii colindă cu un plug în miniatură sau o ramură bifurcată de măr care este simbolul său fitomorf, în timp ce alții poartă cu ei un plug autentic care este ornat cu panglici, flori și hârtie colorată. Plugușorul este un obicei foarte bogat și are diferite funcții și simboluri: plugul, biciul, boii, straița cu sămânță reprezintă recuzita, folosită la arat și semănat; căldări sparte, pușcoaie, pârâitoare, clopote, tălăngi, buhaie și tobe reprezintă instrumentele de produs zgomote care se folosesc pentru a alunga duhurile rele. Nelipsite sunt fluierele, vioara, cobza, trișca, acordeonul și flautul, instrumentele de cântat care însoțesc textele colindelor. Acestea sunt foarte poetice și povestesc etapele pentru obținerea pâinii: pregătirea uneltelor, aratul, semănatul, seceratul, treieratul, măcinatul și prepararea pâinii.”[15] 

Sorcova

În prima zi a anului, pe 1 ianuarie, se merge cu sorcova, iar copiii sunt cei care, în general fac acest lucru. Este unul dintre cele mai vechi obiceiuri tradiționale românești, un prilej prin care se oferă urări de sănătate, tinerețe și vitalitate celor care sunt colindați. Inițial, sorcova era o mlădiță înmugurită de măr, vișin, zarzăr sau gutui care se punea în apă în noaptea Sfântului Andrei, iar până în ziua de Sfântul Vasile ea înflorea. Astăzi, este realizată dintr-un băț pe care se atașează și se împletesc flori din hârtie colorată. Materialele din care se confecționează sunt beteala, panglica colorată, hârtie creponată, sârmă subțire, ață colorată, folie de staniol.

Cel mai cunoscut text al acesteia, cu mici variații, este:

Sorcova, vesela,
Să trăiți, să-mbătrâniți,

Ca un păr, ca un măr,
Ca un fir de trandafir,

Tare ca piatra,
Iute ca săgeata,

Tare ca fierul,
Iute ca oțelul.

La anul și la mulți ani!

Boboteaza

Boboteaza (Botezul Domnului) este una dintre cele mai mari sărbători ale creștinilor. Boboteaza este numită de teologi şi Epifania, Teofania sau Arătarea Domnului, amintind de momentul în care Iisus Hristos a fost botezat de Sfântul Ioan Botezătorul în râul Iordan.

Se sărbătorește pe 6 ianuarie, şi, împreună cu ziua Sfântului Ioan Botezătorul (7 ianuarie), marchează finalul sărbătorilor de iarnă.

În zilele premergătoare zilei de Bobotează, preoții merg din casă-n casă cu Iordanul, împreună cu copiii din parohii, și strigă „Chiralesa!”, cuvânt care provine din limba greacă, care în traducere înseamnă „Doamne, miluiește!”. Oamenii îl așteaptă pe preot cu o lumânare sau cu o candelă aprinsă. Preotul stropește cu apă sfințită prin toate încăperile casei, precum și pe toți locuitorii acesteia, binecuvântându-i. De asemenea, ține în mâna dreaptă Sfânta Cruce și cântă, împreună cu dascălul:

Troparul Bobotezei:

În Iordan, botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii S-a arătat. Că glasul Părintelui a mărturisit Ție, Fiu iubit pe Tine numindu-te. Și Duhul în chip de porumb a adeverit întărirea Cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Domnezeule, și lumea ai luminat, mărire Ție!

Fiecare membru al familiei sau locuitor al casei respective sărută icoana, care reprezintă botezul lui Iisus Hristos. Odată cu Boboteaza, casa respectivă este binecuvântată, iar la finalul ceremoniei oamenii primesc apă sfințită sau un fir de busuioc. Este recomandat să se păstreze în casă apa sfințită, tradiția spunând că are puteri miraculoase și că este vindecătoare de boli.

Sărbătorile de primăvară: Floriile și Paștele

„Sărbătorile de primăvară marchează simbolic renaşterea la nivelul terestru, reînvierea microcosmosului, în preajma echinocţiul de primăvară. (…) Paştele este scenariul ritual de înviere anuală a lumii ce se înscrie în ciclul pascal. Ciclul pascal este un tip ritual de 100 de zile ce începe cu moşii de iarnă şi se încheie la Duminica Mare, ciclu deschis de Florii şi închis de Duminica Tomii, intersectat de noaptea Învierii.”

Intrarea Domnului în Ierusalim

Duminica Floriilor sau Floriile este o sărbătoare creștină a cărei dată nu este fixă, ea având loc întotdeauna în ultima zi de duminică, înaintea Paștelui. Această sărbătoare comemorează un eveniment amintit în toate cele patru Evanghelii, respectiv intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim în zilele premergătoare patimilor. Sărbătoarea mai este cunoscută sub denumirea de Duminica Patimilor sau Duminica Floriilor a Patimilor Domnului.

În România, Floriile îmbină semnificația evenimentului biblic cu tradițiile populare, ale căror rădăcini ajung până în antichitatea traco-pontică. În seara de Florii au loc slujbele deniilor, care continuă în săptămâna Patimilor. Deniile sunt slujbele de dimineață, care sunt ținute seara. Simbolizeză aducerea lumina dimineții în întunericul serii, cu rolul de a pregăti credincioșii să treacă de la întunericul păcatului la lumina credinței.

Sărbătoarea Paștelui are origini străvechi, în vechile culturi fiind o sărbătoare care simboliza celebrarea Soarelui, odată cu venirea echinocțiului de primăvară. În perioada creștină, Paștele a fost asociat cu moartea și învierea lui Iisus Hrsitos și este cea mai veche și importantă sărbătoare a creștinilor. Sărbătoarea Paștelui angrenează un întreg ciclu de evenimente până la momentul pascal: de la intrarea în Postul Mare până la Pogorarea Duhului Sfânt (Rusaliile).

Un timp sfânt

Un sfânt al poporului grec spunea copiilor din satul care il păstorea ca preot: “A venit Postul Paștelui, aveți grjă, nu râdeți, nu vă jucați gălăgios, este un timp sfânt!”. Paștele începe odată cu duminica Floriilor, când oamenii încep să își amenajeze grădinile. Dimineața merg la biserici cu crenguțe de salcie – simbol al fertilității și al vieții, ca ulterior să le agațe la streșinile caselor. În ajunul Paștelui, în ziua de joi, clopotele bisericii nu mai bat, iar în ultima zi de joi a postului se înroșesc ouăle.

Obiceiul vopsirii acestora, în tradiția populară de la noi, are semnificații miraculoase – ele sunt purtatoare de puteri. Vindecă boli, protejează animalele din gospodăria omului, sunt benefice etc. Vineri, ziua răstignirii lui Hristos, este ziua cea mai mare a postului. În această zi nu se efectuează munci grele și nu se cultivă pământul, nu se aprinde focul în sobă și nu se coace pâinea. În următoarea zi, sâmbăta, clopotele bisericii bat din nou, iar momentul important al zilei este sfințirea apei.

În seara zilei de sâmbătă, se merge la biserică pentru ca enoriașii să asculte slujba Învierii și pentru a lua lumină. Se spune că nu e bine ca lumina să se stingă pe drumul de reîntoarcere acasă, unde vor aprinde cu aceasta o candelă. Acasă, se ciocnesc ouăle vopiste și se spune „Hristos a Înviat” și „Adevărat a Înviat”. Mancarea tradițională de Paște este completată de friptura de miel (considerat simbolul lui Isus) și pasca.

Renașterea spirituală prin sărbătorirea Învierii Domnului așa cum se cuvine

Paștele este sărbătorit de fiecare în felul său, fiind un moment în care oamenii se umplu de liniște și se apropie mai mult de familie, se reapropie de tradiții și simboluri pascale, își reamintesc patimile, moartea și Învierea.

 

[1]    Ghidul iubitorilor de folclor, 1/2011, Centrul Cultural Bucovina CCPCT, Editura Lidana, 2012.

[2]    Ghidul iubitorilor de folclor, 1/2011, Centrul Cultural Bucovina CCPCT, Editura Lidana, 2012.

[3]    Ghidul iubitorilor de folclor, 1/2011, Centrul Cultural Bucovina CCPCT, Editura Lidana, 2012.

[4]    Ghidul iubitorilor de folclor, 1/2011, Centrul Cultural Bucovina CCPCT, Editura Lidana, 2012.

[1]    Ghidul iubitorilor de folclor, 1/2011, Centrul Cultural Bucovina CCPCT, editura Lidana

[2]    Semnificația folclorului în educația tradițională, Larisa Postica

[3]    Ghidul iubitorilor de folclor, 8/2018, responsabil de proiect: Dr. Constanţa Cristescu, editura Lidana, 2018

[4]   George Enescu. Interviuri acordate presei româneşti, vol. 2

[5]    Ghidul iubitorilor de folclor, 8/2018, responsabil de proiect: Dr. Constanţa Cristescu, editura Lidana, 2018

[6]    Ghidul iubitorilor de folclor, 8/2018, responsabil de proiect: Dr. Constanţa Cristescu, editura Lidana, 2018

[7]    Ghidul iubitorilor de folclor, 8/2018, responsabil de proiect: Dr. Constanţa Cristescu, editura Lidana, 2018

[8]    Superstiții românești și europene, Mirel Anghel

[9-14]    Ghidul iubitorilor de folclor, 1/2011, Centrul Cultural Bucovina CCPCT, Editura Lidana, 2012.

[15]    Folclorul în România. Obiceiurile de iarnă în Maramureș, Giulia Romito, 2017-2018, Università CaFoscari Venezia.

Supliment: Cadouri traditionale inspirate din folclorul romanesc:

Pentru ca de multe ori folclorul este o sursa de inspiratie atunci cand oferim cadouri, va oferim mai jos cateva resurse care sa va ajute sa gasiti cele mai bune cadouri inspirate din folclorul romanesc. In functie de ocazie, am realizat selectii de cadouri originale si simbolice pentru dumneavoastra:

  1. Cadouri traditionale romanesti potrivite pentru orice ocazie
  2. Suveniruri Romania atunci cand aveti nevoie de un suvenir facut manual, inspirat din folclor
  3. Cadouri traditionale romanesti pentru straini daca doriti sa lasati o impresie de neuitat
  4. Produse traditionale romanesti de toate formele si categoriile, incluzand produse artizanale si bunatati traditionale
  5. Cadou pentru cea mai buna prietena cu zeci de piese unice si originale lucrate manual inspirate din folclorul autentic romanesc
  6. Cu ce se merge la casa noua si ce putem folosi ca si cadouri de casa noua inspirate din folclor?

Lasă un comentariu

Cosul meu