„Împăratul basmelor românești” și personajele sale

Ne mai aducem aminte, chiar și trunchiat, acele basme pe care ni le citeau străbunicii, bunicii și părinții când eram mici, populate de personaje ieșite din comun, cu puteri supranaturale, care trăiau în lumi în care aproape totul era posibil și chiar reversibil? Iar toate acestea, în acele timpuri și la acea vârstă nu intrau în contradicție cu nici unul dintre atributele realității. Cine ar putea pune la îndoială realitatea unui basm și, mai mult, cine și-ar dori? Miraculosul reprezintă, de fapt, un fantastic convențional, previzibil.

Am în fața mea o ediție din 1941 a Basmelor românilor, de Petre Ispirescu. Cine a fost Petre Ispirescu și cum de au rezistat scrierile lui probei timpului? „În nici un alt domeniu al culturii folclorul n-a avut o importanță mai mare ca în acela al limbii. Pentru o perioadă extrem de lungă, de aproape 1000 de ani – de la formarea limbii și a poporului român până la apariția, în secolul al XVI-lea, a primelor texte în limba română – literatura populară a ținut locul literaturii culte, contribuind la dezvoltarea capacității expresive a limbii române.”(2)

Petre Ispirescu a lăsat în urma sa numeroase volume scrise în perioada 1872-1886, iar Vasile Alecsandri îl numește chiar „împărat al basmelor”. Să ne amintim de Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, Aleodor Împărat, Prâslea cel voinic și merele de aur, Voinicul cel cu cartea în mână născut sau Numai cu vitele se scoate sărăcia din casă și de personajele care ne suprindeau imaginația în copilărie.

Uneori e fascinant să cunoaștem și câte ceva despre autorul care a cules basmele populare românești, le-a îmbogățit și repovestit, multe elemente din biografia acestuia putând să ne ajute să descifrăm micile mistere și viziuni din tematica și opera sa.

„Petre Ispirescu s`a născut la București, în Ianuarie 1830, din părinți nu prea înstăriți. (...) Carte – atât cât se putea învăța pe vremea aceea, când școală se făcea de obiceiu în tinda bisericii – a învățat cu dascălul Nicolae, dela biserica Udricani, trecând apoi la școala din Stan Lupescu, dela Olteni. Părinții, voind să-l facă preot, l-au dat să învețe și carte bisericească, la un dascăl dela biserica „Doamna Bălașa”, apoi la un călugăr dela Mitropolie. Mai departe n`a mers însă cu învățătura.” (1) Cursul vieții îl poartă pe alte căi: intră ucenic la o tipografie, lucrător la 14 ani în tipografia lui Carcalechi, apoi ajunge director, după Unire, la tipografia lui C.A. Rossetti, deschizându-și ulterior propria tipografie. Devine director la Imprimeria Statului, apoi înființează o nouă tipografie, al cărei nume se tot schimbă, ultimul fiind „Tipografia Academiei Române.” Viața de scriitor este prolifică încă din 1862, fiind susținut de Ioan Ionescu dela Brad, începând publicarea unor basme culese de acesta. În 1872 publică prima colecție de „producțiuni poporane”, o ediție restrânsă de basme, pe care o semnează: „Un culegător tipograf, neatribuindu-și niciun merit „decât plăcerea de a le scrie”. După apariția acestui volum urmează publicarea unei serii întregi de culegeri, basme, snoave, povești etc.

Cea mai importantă carte de basme „poporane” este „Legendele sau basmele Românilor”, publicată în 1882, carte însoțită de prefața lui Vasile Alecsandri, care scria: „Prețiosul dumitale volum trebue să se afle în fiecare casă; căci în el, generațiile nouă vor învăța a cunoaște valoarea inteligenții și a naturii poporului român”.

Contactul cu spiritualitatea folclorică

Ce este acest folclor? „Prin folclor înțelegem totalitatea fenomenelor, a creațiilor și manifestărilor de cultură spirituală transmisibile prin cuvânt scris ori practici.” (3) Se poate vorbi „în cadrul culturii spirituale folclorice, pe de o parte de literatura orală cristalizată sub forma unor categorii, genuri, specii particular folclorice, iar pe de alta de un folclor al obiceiurilor, riturilor, practicilor, care ori n-au apucat să se organizeze sub formă literar-artistică sau de altă natură, ori au depășit acest moment de apogeu, intrând apoi într-un proces de dezagregare și nemaiajungând la noi decât ca fond, uneori foarte bogat, de credințe, suprestiții, reprezentări mitologice disparate”. (4)

„Nicolae Bălcescu afirma că, între izvoarele istoriei, poezia populară deține primul loc pentru că „cei dintâi istorici au fost poeți”, iar Alecu Russo considera datinile, poveștile, muzica și poezia populară drept „arhivele popoarelor”. (5)

Începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea, literatura română este în contact tot mai conștient și programatic cu spiritualitatea folclorică, iar miturile și reprezentările mitologice, pe care le întâlnim frecvent în basme sau în legendele populare românești, arată rădăcinile îndepărtate ale culturii spirituale.

Prâslea cel voinic și merele de aur

Acest basm cult este unul dintre cele mai frumoase scrise de Petre Ispirescu, iar în el vom regăsi o multitudine de elemente specifice credințelor și tiparelor arhaice: ființe fantastice, puteri supranaturale, gesturi magice, obiecte miraculoase, tente moralizatoare, întrepătrunderea planurilor real – fabulos etc.

Prâslea cel voinic și merele de aur și basmul cult în general nu sunt destinate în exclusivitate copiilor, ci și adulților, multe dintre întâmplările care se petrec fiind fără un cadru restrictiv, povestite într-un limbaj ironic pe alocuri și ușor de înțeles de oricine.

Ca mai toate basmele, formula introductivă este „A fost odată ca niciodată că de n-ar fi nu s-ar povesti”, iar personajul cu care se deschide basmul este „un împărat puternic și mare”, care are „pe lângă palaturi” o grădină frumoasă, în care se află un măr dătător de mere de aur. Încercările prin care trec acest împărat și fiii săi apar imediat: merele gata să se coacă sunt furate de un hoț, iar indignarea împăratului este fără margini. Atunci fiii se oferă să pândească în grădină, doar doar vor prinde hoțul, dorința tatălui lor de a avea măcar un măr din acel pom fermecat fiind mult prea mare. Dar încercarea fiului mare este sortită eșecului, iar a fiului mijlociu la fel. Când e mai hotărât împăratul să taie mărul care le pricinuise atâtea necazuri, fiul cel mai mic, Prâslea, „mucos”-ul familiei, își cere și el drepturile de a salva soarta mărului. Împăratul îl atenționează că întâmplările nu sunt tocmai curate, ci „trebuie să fie ceva vrăji”. Când vine seara, Prâslea face tot posibilul să rămână treaz, creându-și un sistem din țepușe care să-l țină treaz, iar pe la „revărsat de zori” acesta chiar reușește să îl surprindă pe hoț și să îndrepte arcul cu săgeți spre el. În dimineața următoare îi aduce împăratului câteva mere coapte pe o tipsie de aur, moment care declanșează și pizma fraților săi: „frații săi prinseră pizmă pe el, pentrucă fusese mai vrednic decât dânșii și căutau prilej ca să-l piarză”.

Fără să se mulțumească doar cu merele, ci dorind să dea și de urma hoțului, fiii împăratului pleacă într-o călătorie care îi poartă în pustietate. Dâra de sânge lăsată de hoțul rănit de Prâslea cu arcul îi duce până la marginea unei prăpăstii, unde urma de sânge dispare brusc, semn că hoțul locuiește în prăpastie. Folosesc frânghii și vârteje pentru a ajunge cât mai adânc în prăpastie, iar planul fraților împotriva mezinului continuă: „să așteptăm până ce vom vedea, dacă face vreo izbândă și atunci ori bine, ori rău, de va face, să-l pierdem, ca să ne curățim de unul ca dânsul, care ne face de rușine”.

Când mezinul ajunge pe fundul prăpastiei, Petre Ispirescu folosește termenul „tărâmul celălalt”, pe care îl descrie: „cu mare mirare văzu toate lucrurile schimbate; pământul, florile, copacii, lighioni altfel făptuite”. Prâslea întâlnește în această aventură subterană „smei”, dar și oameni din lumea lui – trei fete de împărat.

Ce este uimitor este și modul în care Ispirescu se raportează la diferența dintre specii (legătura zmeu – fată de împărat) și opoziția feminină: „fiecare dintre smei și-a ales câte una din ele, și le tot silesc să-i ia de băbați, iară ele se tot împotrivesc cu fel de fel de vorbe, cerându-le câte în lună și în soare și se fac luntre și punte, de le împlinesc toate voile”.

Interacțiunea dintre Prâslea și zmei urmează niște etape magic – cavalerești, până când zmeul întreabă: „În buzdugane să ne lovim, în săbii să ne tăiem, ori în luptă să ne luptăm?” După ce îi învinge pe primii doi zmei, când vine și rândul zmeului mezin, mai puternic decât precedenții, lupta e tot mai grea: „și se luptară/ și se luptară/ zi de vară/ până seară”, iar apoi se preschimbă în două focuri. În luptă intervine și un corb, învestit cu puteri supranaturale, de care se roagă atât Prâslea cât și zmeul, pe rând. Seul pe care corbul îl pune peste Prâslea îi dă acestuia puteri mai mari, la fel și apa.

După ce toate se terminară cu bine pentru Prâslea, iar fetele de împărat sunt salvate, urmează urcarea pe frânghii înpoi pe tărâmul de odinioară. Frații lui Prâslea le aduc pe toate cele trei fete de împărat la suprafață, iar lui Prâslea îi pregătesc moartea. Nu le reușește, iar acesta simțind că „frații săi îi poartă sâmbetele” îi păcălește. Și tot așa, evenimentele continuă, frații se căsătoresc cu fetele de împărat, mai puțin mezina, iar Prâslea pe fundul prăpastiei omoară un balaur, salvând niște pui de „sgripșor”, care au puteri supranaturale, iar mama acestora îl ajută. Faptele de generozitate sunt răsplătite, iar cele rele pedepsite. Mai mult, pe tot parcursul întâmplărilor care au declanșat pizma fraților și planul de a-l omorî, și până la deznodământul fericit, când Prâslea își demască frații mai mult silit de împrejurări, pedeapsa pe care Prâslea le-o dorește este iertarea: „eu îi iert, și pedeapsa să o ia dela Dumnezeu”.

Firea bună și iertătoare, calmul pe care eroii principali și-l păstrează de-a lungul peripețiilor, răbdarea, generozitatea până la sacrificiu fac din acest basm unul cu puternice efecte moralizatoare și ne arată deopotrivă câte ceva din caracterul și firea oamenilor din secolul în care Petre Ispirescu scria și repovestea acest basm. Lumea prinsă în vremuri de atunci sau de aievea, obiceiurile și dorințele de bază ale acelor oameni-personaje ne duc cu gândul la un interval temporal în care lucrurile de așază după alte legi decât ale timpurilor de acum, dar totodată ne fac să tânjim la aventuri și întâlniri cu personaje cu puteri supranaturale. Un vis al oricărui copil și adult, care nu mai ține cont de tărâmurile reale, ci dă câte un strop de putere și încredere că da, lumea poate fi orice ne imaginăm.

 

Vom continua incursiunea în basmele și baldele românești, urmărind vechimea și tinerețea acestora, aventurile lui Făt Frumos, Baba Dochia, Sfânta Vineri, Sfânta Miercuri, Zâna Zorilor etc.

_

  • Basmele românilor, de Petre Ispirescu, București, Biblioteca Sentinela nr. 5, 1941
  • Folclor și literatură cultă, de A. Gh. Olteanu, Editura Orientul Latin, 1994
  • Folclor și literatură cultă, de A. Gh. Olteanu, Editura Orientul Latin, 1994
  • Folclor și literatură cultă, de A. Gh. Olteanu, Editura Orientul Latin, 1994
Lasă-ne răspunsul tău
  • * Am citit termenii si conditiile precum si regulamentul concursului.
    * Imi dau acordul pentru colectarea , prelucrarea datelor personale ce au fost comunicate si introducerea acestora in baza de date a Organizatorului in scopuri de marketing.