Implicaţiile ortodoxismului în istoria poporului român

Credinţa creştină a fost prezentă în spaţiul românesc încă de la naşterea poporului român, influenţând în mod decisiv fiinţa noastră naţională. Un promotor cu un glas puternic şi constant al identităţii naţionale, ortodoxismul a fost prin reprezentanţii săi o prezenţă activă şi relevantă în istoria poporului român.

Poporul român s-a născut creştin. Altfel spus, romanizarea geto-dacilor s-a produs concomitent cu încreştinarea acestora, începând cu Sfântul Apostol Andrei. Încă de la răsăritul erei creştine, apărători neînfricaţi ai credinţei noastre au fost atestaţi de numeroase mărturii. Mulţi dintre aceşti primi creştini au plătit preţul vieţii pentru a asigura răspândirea şi continuitatea creştinismului în spaţiul românesc. În cele ce urmează, vom vedea că aceştia nu sunt cazuri izolate, ci că mulţi alţi martiri şi clerici ce au suferit sacrificii de neînchipuit au fost consemnaţi în repetate rânduri de-a lungul istoriei noastre.

 

Sfântul Apostol Andrei

 

Întemeierea mitropoliilor

 

Întemeierea mitropoliilor din Ţara Românească la 1359, din Moldova la 1401 şi din Transilvania în aceeaşi perioadă, dar la o dată greu de identificat vorbesc despre o nouă treaptă de evoluţie determinată de schimbările societăţii româneşti. Reorganizarea bisericească în contextual întemeierii statelor feudale româneşti centralizate atestă existenţa îndelungată a credinţei creştin-ortodoxe şi a vieţii bisericeşti în spaţiul locuit de români.

 

Importanţa rolului pe care îl jucau clericii era recunoscută şi de puterile statale. În acele vremuri, unii dintre ei erau sfetnici de taină ai domnitorilor. Dintre aceştia, reţinem cu titlu exemplificativ pe Cuviosul Nicodim cel Sfinţit (+1406) ca sfetnic al lui Mircea cel Bătrân, pe mitropolitul Teoctist I (1453-1477) al lui Ştefan cel Mare, pe Varlaam al Moldovei (1632-1653) al lui Vasile Lupu sau pe Teodosie al Ugrovlahiei (1668-1672 şi 1679-1708) al lui Constantin Brâncoveanu.

 

Nicodim cel Sfinţit de la Tismana

 

Bunăstarea poporului a fost o preocupare neîntreruptă pentru preoţimea care nu a pregetat în a se implica activ în marele momente istorice de cumpănă. Unul dintre cele mai grăitoare astfel de momente poate fi localizat la începutul secolului al VIII-lea în Transilvania, unde situaţia ţăranilor se înrăutăţea din ce în ce mai mult.

 

Scene istorice pictate în biserici şi mânăsiri

 

Strânsa legătură dintre viaţa religioasă şi domnitorii români s-a tradus prin ridicarea de către aceştia din urmă a numeroase biserici şi mănăstiri sau prin protejarea constantă a celor existente. Dintre ctitori, amintim pe Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Neagoe Basarab, Constantin Brâncoveanu, Vasile Lupu ş.a.

 

Pictarea unor scene istorice pe zidurilor exterioare ale bisericilor a reprezentat un act de rezistenţă împotriva unor puteri străine şi ostile, de apărare a poporului român şi a credinţei sale. Într-o vreme în care populaţia nu avea acces la cărţi de istorie, aceaste picturi s-au constituit într-o modalitate prin care s-a asigurat rememorarea şi transmiterea istoriei către generaţiile viitoare.

 

Mânăstirea Moldoviţa

 

Un exemplu edificator în acest sens este scena Constantinopolului asediat, pictată pe peretele exterior al Mânăstirii Moldoviţa în secolul al XVI-lea. Evenimentul petrecut în 1453 vorbeşte despre cum marea cetate creştină este atacată de pe mare şi de pe uscat de către turcii musulmani. În faţa acestui tip de rezistenţă perspicace şi subtilă, turcii nu au rămas indiferenţi, iar consecinţa a fost că, din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, au interzis pictura exterioară a bisericile şi a mânăstirilor româneşti.

 

Biserica – rol de educare

 

În timpuri mai vechi, când posibilitatea de a învăţa nu era la îndemâna maselor, Biserica a jucat un rol covârşitor în educarea poporului român. Cărţile bisericeşti au fost la un moment dat singurele tipărituri în limba română, cele care au permis accesul românilor la dezvoltare intelectuală şi care au asigurat unitatea de limbă. Amintim în acest context de tipografii cum ar fi cea din cadrul Mânăstirii Dealu (mutată ulterior la Curtea Domnească, Târgovişte), Mânăstirii Plumbuita, Mânăstirii Snagov, Mânăstirii Neamţ sau Mitropoliei Buzăului.

 

Să luăm exemplul ilustrativ al Mânăstirii Neamţ. Ca urmare a activităţii arhimandritului Timotei de a pune din nou în stare de funcţionare tipografia mânăstirii, s-au tipărit şi retipărit cărţi religioase şi de cult în zeci de mii de exemplare. Cărţile tipărite la Mânăstirea Neamţ au fost distribuite apoi către numeroase biserici, mânăstiri sau împărţite de către călugări prin satele din jurul mânăstirii.

 

Mânăstirea Neamţ 2

 

De asemenea, învăţământul românesc şi-a inceput existenţa între zidurile bisericilor sau în curţile lor. Astfel, prima şcoală românească a fost atestată oficial în 1495, cu locaţia în incinta Bisericii Voievodale “Sfântul Nicolae” din Şcheii Braşovului. Având aceste aspecte în considerare, putem lesne înţelege de ce cuvântul românesc “dascăl” are dublu sens, şi anume de cântăreţ în biserică şi de învăţător – primii învăţători au fost tocmai dacălii.

 

Rolul Bisericii în lupta ţăranilor transilvăneni din secolul al XVIII-lea

 

Războaiele austro-turc şi ruso-austro-turc au sădit seminţele chinului şi incertitudinii în viaţa ardelenilor români din rândul “nenobililor”. În acest context sensibil, preoţimea a îndurat aceleaşi neajunsuri ca ţărănimea în ceea ce priveşte lipsurile materiale şi plata de biruri şi dări exagerate către stat, fiind supusă la tot felul de corvezi şi injustiţii sociale. Jertfa unor personalităţi precum Sofronie de la Cioara, Oprea Miclaus sau Inochenţie Micu stau mărturie pentru lupta pe care biserica a dus-o pentru credincioşii români.

 

Acest episod a atins apogeul în timpul răscoalei din 1784 condusă de Horia, Cloşca şi Crişana. Dovada în acest sens este inserată într-o "petiţiune" a nobilimii din Comitatul Albei adresată contelui Anton Jankovics, comisar imperial în Ardeal: "Deoarece preoţii români sunt aceia care aţâţă mai cu seamă poporul la revoluţiune, din această cauză să se publice că, în oricare sat va erupe o revoluţiune, acolo, preoţii români, primarii şi juraţii cu trei inşi lângă dînşii, se vor pedepsi cu moarte, în conformitate cu legile patriei".

 

Obeliscul lui Horea, Cloşca şi Crişana de la Alba Iulia. Detaliu

 

Din păcate, nici nobilimea din Comitatul Hunedoarei nu a fost mai prejos în prigoana îndreptată împotriva preoţimii care a luptat pentru apărarea drepturile ţărănimii. Într-o suplică adresată aceluiaşi destinatar, se cerea cu asprime "să se pedepsească într-un mod exemplar preoţii românilor care, sub pretextul religiunii, învaţă plebea ca să extermineze pe unguri".

 

Numărul preoţilor participanţi la răscoală şi atestaţi documentar este semnificativ, aşa că nu putem merge mai departe cu scrierea noastră fără a menţiona măcar pe o parte dintre aceştia. Ca un omagiu adus pentru contribuţia lor curajoasă şi devotată, amintim de: Popa Dumitru din Certeje, care a însoţit pe Horea la Viena în 1782; preoţii Dumitru din Cinciş şi Mihai din Bacia, luaţi prizonieri împreuna cu alţi ţărani; popa Gheorghiţă Nicola din Albac, fost căpitan al răsculaţilor şi duhovnic al lui Horea; popa Niculae din Oraştie, care merge până în Ţara Românească ca să ceară ajutoare pentru răsculaţi ş.a.m.d.

 

Revoluţia din Ţara Românească de la 1821

 

Nu doar de Transilvania este legată contribuţia Bisericii Ortodoxe Române, ci şi de Revoluţia din Ţara Românească de la 1821. Aceste împrejurări amintesc de ajutorul conferit de iconomul Mânăstirii Antim din Bucureşti, Chesarie al Buzăului şi de episcopul Ilarion al Argeşului ce a conclucrat îndeaproape cu Tudor Vladimirescu.

 

Execuţia lui Horea şi a lui Cloşca

 

Revoluţia de la 1848

 

Un moment colosal pentru istoria patriei noastre este Revoluţia de la 1848, care a sădit în conştientul colectiv ideea libertăţii naţionale, idee ce va sta apoi la baza luptei românilor pentru constituirea unui stat unitar, naţional, liber şi independent. În această ordine de idei, trebuie să amintim de “Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei”, redactat la Braşov, 1848 sau de “Dorinţele partidei naţionale din Moldova”, realizat de Mihail Kogălniceanu în acelaşi an, ambele aducând în discuţie unirea Moldovei cu Valahia “într-un singur stat neatârnat românesc”.

 

Mihail Kogălniceanu

 

Cărturarii paşoptişti au fost artizanii revoluţiei şi principalii susţinători ai unirii românilor, care şi-au împărtăşit ideile printr-o varietate de mijloace: proiecte şi programe, manifeste şi apeluri, ziare, reviste şi cărţi sau asociaţii culturale. Astfel, C. A. Rosetti scria în ziarul "Pruncul roman" următoarele: "vă întindem mâna, fraţi moldoveni; în interesul nostru comun vă cerem unirea (...), vom alcătui un singur stat, o singură naţie, o singură Românie".

 

Proclamaţia de la Islaz a fost programul care a permis crearea unui guvern democratic care, deşi provizoriu, a fost un factor de noutate pentru poporul român. Din alcătuirea acestui guvern, alături de nume sonore din cultura românească – Ion Heliade-Rădulescu, Ştefan Golescu, Christian Tell, Nicolae Pleşoianu – făcea parte şi preotul Radu Şapcă din Celei. Preotul Şapcă a fost cel care a sfinţit steagurile revoluţiei la Islaz şi cel despre care se spune că “era un om de o deosebită energie, care lupta împotriva oricărei nedeptăţi”.

 

Preotul Radu Şapcă din Celei

 

Mica Unire de la 1859

 

Revoluţia din 1848 a fost aşadar declanşatorul evenimentului ce avea să se petreacă abia 11 ani mai târziu – Unirea Principatelor. Putem spune că aceasta nu ar fi fost posibilă fără resuscitarea conştiinţei colective de la 1848, dar nici fără concursul unor forţe care au menţinut flacăra idealului de unire în tot acest răstimp. Aceste forţe catalitice au fost înfăţişate de conducătorii mişcării unioniste din ţară şi de reprezentanţii paşoptişti exilaţi ai acesteia, precum şi de imboldurile spre democraţie transmise de aproape toate ţările europene către poporul român.

 

Demn de luat în calcul a fost şi angajamentul clericilor, care nu au şovăit în a se implica cu toată strădania în acest demers. Episcopul Filotei al Buzăului este prima figură bisericească ce aderă la programul unionist. În ianuarie 1857, într-o circulară adresată protopopilor, acesta îndeamnă toţi clericii la "a înălţa rugăciuni Părintelui ceresc pentru unirea şi înfrăţirea românilor într-o singură voinţă şi un cuget, ca să aleagă deputaţii lor vrednici de încredere, care să sprijine şi să ceară drepturile şi viaţa patriei lor".

 

Mitropolitul Nifon

 

Manifestările de susţinere din partea altor feţe bisericeşti nu au întârziat în a se arăta: Mitropolitul Nifon binecuvântează lupta pentru Unirea Principatelor în faţa unei mulţimi adunate în faţa mitropoliei; directorul Seminarului din Bucureşti devine cârmuitor al preoţilor din capitală în mişcarea unionistă; episcopul Calinic al Râmnicului trimite în aprilie 1857 o circulara protopopilor în care precizează că "poporul român nu are decât să ceară pe cale legitimă viaţa politică şi naţională (...), şi spre a cere viaţa trebuie a se uni într-un cuget şi o voinţă".

 

Alături de mitropolitul Ţării Româneşti şi de episcopi, în ampla mişcare pentru unirea Moldovei şi Ţării Româneşti, s-a aflat şi preoţimea de mir de la sate şi de la oraşe. Aceasta s-a constituit într-un puternic filon în răspândirea ideii unirii şi în mobilizarea populaţiei. Reprezentanţii Bisericii au acţionat nu doar prin viu grai, ci şi prin articole publicate în ziare, broşuri, prin demersuri iniţiate pe lângă autorităţile şi instituţiile statale, iar unii chiar ca membri ai sfatului domnesc. În lumina acestor fapte, devine astfel limpede pentru mulţi dintre noi că împuterniciţii bisericeşti şi-au pus la bătaie toate resursele pe care le aveau la dispoziţie pentru a exercita o influenţă reală şi determinantă în această luptă.

 

Războiul de Independenţă de la 1877-1878

 

După îndeplinirea dorinţei arzătoare a românilor de unire, următorul pas firesc era obţinerea independenţei de stat. Interesele multiple privind noul stat format nu au permis ca acest lucru să fie dus la îndeplinire în absenţa unei bătălii care, din nefericire, s-a desfăşurat cu preţul sângelui uman – Războiul de Independenţă (1877-1878). În data de 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu citeşte în Adunarea Naţională Actul de Independenţă a României.

 

Războiul de Independenţă a României

 

Situaţia a fost însă tragică pe câmpul de luptă, unde ostaşii din trupele române înfăptuiau acte de vitejie remarcabile şi istorice, semnate însă cu propriul sânge. În atare condiţii, cei de acasă nu au putut sta pasivi şi mulţi dintre ei s-au înrolat de bunăvoie în armată: ţărani, intelectuali, dar şi un număr considerabil de preoţi şi de monahi, aceştia din urmă în calitate de confesori sau de ajutor în serviciile de “Cruce Roşie”.

 

Mulţi dintre clerici au dat dovadă de un eroism extraordinar pe câmpurile de luptă, motiv pentru care istoria nu i-a uitat. Una dintre aceste figure eroice este preotul Gavrilă Ursu, confesorul Regimentului 4 Artilerie care a fost decorat cu “Virtutea militară”. Iorgu Cosma este de asemenea un nume pe care praful timpului nu l-a putut scutura de însemnătatea meritată cu prisosinţă, al cărui trup se găseşte astăzi în cimitirul Mânăstirii Cernica. Pe crucea sa, sunt gravate localităţile în care a săvârşit acte de vitejie în timpul războiului: Plevna, Vidin, Smârdan, Nicopole, Griviţa şi Rahova.

 

 

Carol I, conducătorul armatei în lupta împotriva Imperiului Otoman pentru câştigarea independenţei

 

Sute de călugări şi de călugăriţe s-au încadrat deopotrivă din proprie iniţiativă în corpul sanitar al armatei, în timp ce alţii rămaşi acasă au desfăşurat activităţi de colectare a diferite lucruri trebuincioase ostaşilor de pe front sau familiilor acestora. Prin toate aceste eforturi cumulate, Biserica Ortodoxă Română a arătat sprijinul său necondiţionat pentru poporul român.

 

Autocefaclia Bisericii Ortodoxe Române

 

Obţinerea independenţei de stat a sporit nu doar autoritatea noului stat format, ci şi pe cea a Bisericii noastre. În aceste condiţii, autocefalia a devenit următorul deziderat. Noua legislaţie favorabilă îndeplinirii acestuia, precum şi sfinţirea Sfântului Mir la 25 martie 1882 de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române – fără a mai cere consimţământul Patriarhiei Ecumenice, pretinzând astfel recunoaşterea autocefacliei – au creat premisele necesare pentru câştigarea independenţei bisericeşti. Tomosul de recunoaştere a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române a fost emis de Patriarhia Ecumică în aprilie 1885.

 

Marea Unire de la 1918

 

Jertfa clericilor pentru bunăstarea poporului pe care îl oblăduiesc nu s-a terminat odată cu biruinţa obţinută în Războiul de Independenţă. În perioada primului război mondial, peste 300 de preoţi au fost închişi, internaţi sau trimişi în pribegie, iar 5 dintre aceştia  au fost omorâţi, în timp ce 3 au murit în închisoare. Totodată, armata română a mobilizat 252 de preoţi în timpul campaniei din 1916-1918, dintre care 25 au căzut prizonieri sau au fost declaraţi dispăruţi, iar 5 dintre ei morţi.

 

Marea Unire

 

Primul război mondial avea să se încheie însă cu cea mai mare victorie a poporului român: Marea Unire consfinţită prin Declaraţia de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918, prin care s-a constituit statul naţional unitar român. Unificarea românilor a fost urmată de întărirea unificării bisericeşti, odată cu ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie. Sacrificiile românilor nu au fost în zadar, chiar dacă izbânda a venit după o perioadă îndelungată de luptă neostenită.

 

Marea Unire, fotografie realizată de Samoilă Mârza

 

Ortodoxismul românesc în timpul celor două războaie mondiale

 

În timpul Primului Război Mondial, în baza ordinului Marelui Stat Major, un număr de 204 preoţi au fost mobilizaţi, dintre care 30 au fost consemnaţi la categoria pierderi de război: 5 morţi, 6 răniţi şi 19 dispăruţi. Pe lângă cei care au însoţit armata pe câmpul de luptă, o altă parte a clerului ortodox român a rămas alături de românii aflaţi pe teritoriul ocupat de germani şi bulgari (în multe mânăstiri, au fost organizate spitale şi orfelinate), în timp ce alţi clerici s-au angajat ca voluntari în serviciul sanitar al armatei.

 

Scenă din Primul Război Mondial

 

După terminarea Primului Razboi Mondial, în cadrul procesului de organizare a statului român nou format, s-a ridicat problema necesităţii de a crea un serviciu preoţesc permanent al armatei. Răspunsul conferit a fost unul afirmativ, iar argumentul ce a stat la baza acestei alegeri a precizat că oştirea “nu se poate dispensa de serviciul sufletesc nepreţuit al preoţimii”.

 

La începutul campaniei spre Est a armatei române din iunie 1941, în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, clerul mobilizat cuprindea un număr impresionat, dintre care 200 de preoţi militari rezervişti, 88 de preoţi de garnizoană, 18 preoţi de corp de armată, iar conducerea Episcopiei militare era asigurată de un episcop general de brigadă şi de un protopop colonel. Caietele preoţilor militari din Al Doilea Război Mondial au fost transformat în adevărate culegeri de date care au făcut cunoscute tragicul războiului şi suferinţele oamenilor, dar şi actele de eroism ale celor implicaţi.

 

Trupe româneşti şi germane trec Prutul pentru eliberarea Basarabiei

 

Rezistenţa anticomunistă

 

Instaurarea guvernului Petru Groza la 6 martie 1945 găsea Biserica Ortodoxă Română într-o poziţie potrivnică comunismului. În atare circumstanţe, glasul disperat al propagandei comuniste şi represiunea directă au fost mecanismele ce au stat la baza procesului decredibilizării şi eliminării Bisericii din viaţa românilor. Persecuţiile îndreptate împotriva feţelor bisericeşti au fost numeroase şi, adesea, de o intensitate greu de imaginat. Rămâne de datoria noastră ca sacrificiile lor să nu fie trecute cu vederea sau şterse din paginile memoriei. Tocmai de aceea, ne-am propus să reamintim câteva dintre aceste episoade.

 

În ciuda tuturor eforturilor patriarhului Justinian Marina, un prim efect al instalării comunismului a fost înlăturarea religiei din şcolile de stat, în timp ce Securitatea monitoriza îndeaproape ca să nu fie predată tinerilor în biserici. Astfel, noile generataţii erau private de la dreptul de a îşi primi moştenirea milenară şi de a îşi cunoaşte adevărata identitate.

 

Patriarhul Justinian Marina

 

Măsurile aparent nebrutale de prigoană a creştinismului au fost din păcate însoţite de altele ce aproape nu pot fi descrise prin cuvinte fără a provoca spaimă sau durere. Unul dintre tragicele evenimente produse de acest regim criminal s-a petrecut în noaptea praznicului “Adormirii Maicii Domnului” în 1952. În această cumplită noapte, la ordinul ministrului Afacerilor Interne, sute de preoţi au fost trimişi la muncă obligatorie în umilitoarea “brigadă a hoţilor”din Valea Neagră, la construcţia Canalului Dunăre-Marea Neagră.

 

Construcţia Canalului Dunăre-Marea Neagră

 

Nu cu mult mai târziu, mai precis în perioada 1958-1959, un val de arestări a fost dezlănţuit asupra unui număr de apropiaţi ai patriarhului Justinian. Motivul acestei întâmplări abominabile pare a fi fost refuzul patriarhului de a accepta planul de reformare a monahismului. Slujitori de încredere ai acestuia, preoţi şi teologi se făceau vinovaţi de conspiraţii împotriva regimului comunist, precum aceea că “ascultau posturile străine de radio”sau că ţineau “şedinţe legionare” pentru educarea tinerilor ş.a.m.d.

 

Nu putem trece mai departe fără să amintim şi de soarta îndurată în comunism de către fraţii noştri din Basarabia şi Bucovina de Nord. În perioada ocupaţiei sovietice de un an de zile, după cedarea nelegitimă a celor două provincii în 1940, aproape 50 de clerici au murit pentru apărarea credinţei. Multe biserici au fost închise ori transformate în grajduri sau depozite, iar cele cărora li s-a permis totuşi funcţionarea, şi-au putut desfăşura activitatea doar după plata unui bir. Date fiind aceste evenimente, putem spune că prigoana de nedescris suportată de oamenii din cele două provincii a fost similară cu cea petrecută în Rusia interbelică.

 

Mina Dobzeu - ieromonah român basarabean, arestat între anii 1948-1949 timp de 11 luni pentru proteste împotriva scoaterii învăţământul religios din ţară

 

Concluzii

 

Biserica Ortodoxă Română a fost aşadar necontenit şi fără rezerve un sprijin în procesul de emancipare socială, de realizare şi de protejare a statului naţional unitar. După cum am putut remarca din rândurile de mai sus, clerul a participat alături de poporul român la toate momentele istorice semnificative, îndurând grele suferinţe sau chiar plătind uneori cu propria viaţă pentru idealul împlinirii naţionale.

 

Cu alte cuvinte, Biserica a fost un partener de nădejde, constant şi fidel pentru poporul român. Chiar dacă vremurile de astazi par că ne îndeamnă prin – mecanisme dintre cele mai subtile şi periculoase – la a contesta importanţa rolului acesteia prin mecanisme dintre cele mai subtile şi periculoase –, avem datoria atât faţă de noi înşine, cât şi faţă de generaţiile viitore de a nu cădea pradă neştiinţei sau uitării.

 

 

Lasă-ne răspunsul tău
  • * Am citit termenii si conditiile precum si regulamentul concursului.
    * Imi dau acordul pentru colectarea , prelucrarea datelor personale ce au fost comunicate si introducerea acestora in baza de date a Organizatorului in scopuri de marketing.