Începuturile creştinismului la români

Începuturile crestinismul in romania

Poporul român s-a născut crestin. Romanizarea geto-dacilor a reprezentat momentul culminant în etnogeneza poporului nostru, iar acest fenomen s-a produs concomitent şi s-a întrepătruns cu procesul de crestinare. Spre deosebire de alte teritorii în care răspândirea creştinismului s-a realizat la o dată identificabilă în contextul istoric, spaţiul carpato-danubiano-pontic a cunoscut o formă de încreştinare ce s-a produs treptat.

Această lentoare a fost specifică şi altor popoare a căror formare a coincis cu procesul încreştinării. Merită însă precizat că, în timp ce la unele dintre acestea procesul a fost doar adiacent, în cazul românilor, acesta a reprezentat alături de romanizare o coordonată esenţială, a cărei excludere determină imposibilitatea de a defini constituirea poporului nostru.

Sfântul Apostol Andrei

Crestinismul pe teritoriul românesc este de origine apostolică, fiind rodul lucrării misionare înfăptuite de Sfântul Andrei, „cel întâi chemat” dintre apostoli, pe care îl preaslăvim pe data de 30 noiembrie. Chemarea sa la apostolie este relatată în Sfânta Scriptură de către Sfântul Evanghelist Matei: „Pe când Iisus umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers dupa El” (Matei 4, 18-20).

Încreştinarea geto-dacilor de către Sfântul Apostol Andrei este atestată de scrieri ale teologilor şi ale istoricilor, dar şi de tradiţie. Una dintre primele referinţe se regăseşte în însemnărilor episcopului Eusebiu de Cezareea (265-340), unul dintre cei mai mari istorici ai veacurilor primare: „Sfinţii Apostoli ai Mântuitorului, precum şi ucenicii lor s-au împrăştiat în toată lumea locuită pe atunci. După tradiţie, lui Toma i-au căzut sorţii să meargă în Parţia, lui Andrei în Sciţia (Dobrogea de azi, vechea Dacie Pontică, transformată în provincia romană Scythia Minor), lui Ioan în Asia”.

Mai târziu, scriitori bisericeşti precum călugărul Epifanie (sec. VIII) reafirmă că, printre teritoriile în care Sfântul Apostol Andrei a propăvăduit cuvântul lui Iisus, se află şi cel al sciţilor. Şapte secole mai târziu, istoricul bizantin Nichifor Calist reitera ideea evanghelizării populaţiei din „pustiurile scitice”, care puteau fi situate în Scythia Maior (în nordul Mării Negre, în sudul Rusiei), dar şi în Scythia Minor (Dacia Pontică). Un alt izvor care vorbeşte în acelaşi sens este chiar Sinaxarul Bisericii constantinopolitane, unde se precizează că Sfântul Andrei „a predicat în Pont, Tracia şi Scythia”.

Mitropolitul Dosoftei este cel care a consemnat pentru prima oară la noi tradiţia că acest ucenic al Mântuitorului Iisus Hristos a evanghelizat o mare parte din teritoriul patriei noastre. O altă mărturie înregistrată aici, ce vine în sprijinul acestor afirmaţii este depusă şi de versurile unor colinde şi creaţii folclorice dobrogene ce evocă trecerea apostolului prin aceste teritorii, dar şi de existenţa unor toponime, cum ar fi peştera sau pârâiaşul Sfântului Andrei.

Crestinismul în spațiul danubiano-pontic

Începuturile răspândirii crestinismului în spaţiul danubiano-pontic datează aşadar din epoca apostolică, fiind în strânsă legătură cu acţiunile misionare desfăşurate de Sfântul Apostol Andrei. După cucerirea Daciei de către romani, procesul a continuat şi chiar s-a intensificat prin intervenţiile activităţilor misionare desfăşurate de colonişti sau de soldaţii creştini din armata romană, de sclavi, de negustori şi de creştinii aduşi din sudul în nordul Dunării de către goţi.

Limba latină, crestinismul in Romania și religia Ortodoxă

Cand a aparut ortodoxia in Romania? Misionarii creştini au propovăduit credinţa creştină în limba latină, astfel că această nouă credinţă a devenit un mijloc principal de propagare a elementelor romane la geto-daci. Cu alte cuvinte, romanizarea a fost asigurată de factorul creştin, dar şi invers. Limba latină folosită în spaţiul carpato-danubiano-pontic nu era însă cea oficială, ci o latină vulgară, pe înţelesul oamenilor de rând. Acest fapt a dus la crearea unei limbi noi în acest spaţiu, specifică evoluţiei cultural-lingvistice a daco-romanilor şi independentă într-o mare măsură de evoluţia limbii latine creştine oficiale.

Cand a aparut crestinismul in Romania? Vechimea crestinismului romanesc poate fi, prin urmare, atestată de numeroasele cuvinte cu semnificaţie religioasă din fondul lexical principal al limbii române. Majoritatea acestora provin din secolul al IV-lea, perioada hotărâtoare în procesul de încreştinare a poporului nostru şi, îndeosebi, din limba latină populară. De asemenea, întrucât multe dintre aceste cuvinte reprezintă creaţii specifice ale daco-romanilor, aparţin doar limbii române. Amintim doar o parte dintre aceşti termeni: Dumnezeu, cruce, înger, sfânt, botez, biserică, altar, duminică, sărbătoare, Crăciun, Paşte, Rusalii, Paresimi, ajun, preot, cuminecătură, rugăciune, închinare, credinţă, răposat, priveghi, mormânt, cimitir, martor, urare, jurământ, binecuvântare, blestem, păcat, păgân ş.a.m.d.

O precizare deopotrivă interesantă şi semnificativă, ce dovedeşte încă o dată că vechimea creştinismului românesc poate fi probată prin mărturii lingvistice constă în originea termenilor folosiţi în rugăciunea Tată nostru, precum şi în Simbolul de credinţă, constituit la primul Sinod ecumenic din anul 325, respectiv la cel de al doilea, din anul 381. În aceast sens, acestea două sunt formate aproape integral din cuvinte de origine latină, ceea ce demonstrează că această limbă era cunoscută şi vorbită în spaţiul carpato-danubiano-pontic încă din perioada etnogenezei poporului român.

Textele teologice fundamentale de la începuturile creştinismului în spaţiul românesc au fost realizate de asemenea în limba latină. Cu toate că, mai târziu (la trecerea către cel de-al doilea mileniu al erei creştine), în cultul Bisericii româneşti părunde slavona ca limbă în care erau ţinute Sfânta Liturghie şi celelalte slujbe bisericeşti, spovedania şi predicarea cuvântului Domnului s-au defăşurat fără întrerupere în latină.Toate aceste elemente dovedesc aşadar că limba latină a fost un factor determinant pentru introducerea, răspândirea şi continuitatea credinţei noastre.

Mărturii arheologice despre crestinarea romanilor

Cea mai importantă categorie de mărturii privind creştinismul daco-romanilor este dată însă de cele de natură arheologică. În ultimele decenii, s-a remarcat o creştere considerabilă a cercetărilor în acest domeniu, ceea ce a avut ca rezultat descoperiri extraordinare ce au confirmat apariţia creştinismului la noi încă din primele trei secole după Hristos, precum şi intensificarea răspândirii lui odată cu secolul al IV-lea.

Dintre cele mai semnificative piese arheologice, reţinem cu precădere pe următoarele: “gema de la Potaissa” (Turda de azi) cu o serie de reprezentări simbolice, între care și Bunul Păstor; o tăbliță votivă (donariu) de la Biertan, lângă Mediaș, cu inscripția “Ego Zenovius votum posul” și un disc cu monograma lui Hristos (XP); un fragment ceramic descoperit la Porolissum (azi, Moigrad, jud. Sălaj). Câteva obiecte paleocreștine au fost descoperite şi la Bărboși-Galați, dar şi în Banat sau în Oltenia, cum ar fi cazul unor părți dintr-un candelabru de bronz folosit într-un lăcaş de cult, găsite la Răcari-Dolj.

Alte mărturii arheologice privesc lăcaşurilor de cult, a căror existenţă este legată de secolul al IV-lea. Câteva exemple grăitoare în această ordine de idei sunt date de dovezile care atestă transformarea în lăcaş de cult creştin a unui templu păgân de la Porolissum (în zilele noastre, localitate cunoscută ca Moigrad, judeţul Sălaj) sau de cele descoperite în judeţul Olt, unde s-a construit peste castrul roman de la Sloveni. De asemenea, fundaţiile unor biserici paleocreştine au fost găsite şi la Sucidava (azi, oraşul Corabia, judeţul Olt) sau Moriseni (Cenad, judeţul Timiş).

Primii martiri ai spaţiului românesc

Dimensiunea vieţii creştine în secolele III şi IV, la Dunărea de Jos este dată şi de existenţa unor creştini ce au suferit moarte martirică pentru apărarea credinţei noastre. Evenimentele semnificative ce s-au constituit în persecuţia acestora amintesc de împăratul roman Diocleţian (cca. 300 d.H.), dar şi de goţii păgâni, care au stăpânit o parte din teritoriul geto-dac în secolul al IV-lea.

Dintre martirii creştini ce au luptat pentru credinţa poporului nostru, remarcăm pe Sfântul Sava Gotul, martirizat în timpul persecuţiei lui Athanaric al goţilor; pe Zoticos, Atalos, Kamasis și Filipos, ale căror moaşte au fost descoperite la Niculiţel, judeţul Tulcea şi depuse ulterior la Mânăstirea Cocoşu; pe Chiril, Chindeas și Tasius la Axiopolis (Cernavodă de azi); preotul Epictet și convertitul său Astion la Halmrys (Dunavăţ) ; Macrobiu, Gordian, Heli, Lucian, Zotic și Valerian, frații Argeu, Narcis și Marcelin, toți la Tomis (Constanța); soldaţii martiri Pasicrat, Valentin, Marcian, Nicandru şi Emilian la Durostorum (Silistra), iar mai târziu pe soldatul Emilian; pe Quintilian, Maxim citețul și Dadas lângă Durostorum, în satul Ozobia.

Organizarea bisericească

Activitatea misionară a Sfântului Apostol Andrei nu s-a mărginit doar la predicarea Evangheliei şi botezul populaţiei de pe ţărmul Mării Negre, ci şi la hirotonisirea ca episcopi, preoţi şi diaconi a unora dintre cei veniţi la credinţa întru Hristos. Episcopii hirotonisiţi de Sfântul Andrei au hirotonisit mai departe pentru a se asigura astfel „succesiunea neîntreruptă” a preoţiei, devenind cu toţii propăvăduitori, prin predică şi botez a credinţei creştine în rândul populaţiei de pe acest teritoriu.

În cetatea Tomis (Constanţa de azi), metropola provinciei Pontul Euxin, sunt atestaţi documentar mai mulţi episcopi. Dintre primii, la începutul secolului al IV-lea, amintim de Evangelius, Efrem şi Tit, urmaţi de episcopul Marcu care a participat la primul Sinod ecumenic de la Niceea din anul 325, de Betranion, atestat documentar în anul 369 ca un vrednic apărător al credinţei ortodoxe în faţa ereziei ariene sau de episcopul Gherontie care a participat în anul 381 la al doilea Sinod Ecumenic, ţinut la Constantinopol. Din secolul V, reţinem conform datelor pe epicopii Teotim I, Timotei, Ioan, Alexandru, Teotim II, iar din secolul următor, pe Paternus şi Valentinian.

Scythia Minor devenise în secolul al VI-lea o provincie mitropolitană, în sensul în care conducătorul ei religios purta titulatura de mitropolit, ce avea în grija sa 14 episcopii sufragane răspândite în cele mai importante oraşe ale provinciei. Conform Sinodului IV ecumenic de la Calcedon desfăşurat în anul 451, toate episcopiile, inclusiv Tomis răspundeau faţă de Patriarhia din Constantinopol.

Răspândirea creştinismului în zona Dunării este atestată în secolul al IV-lea şi de alte izvoare istorice care vorbesc despre existenţa unor scaune episcopale în provinciile romane Pannonia Inferior, Dacia Ripensis şi Moesia Inferior (în zona Bulgariei şi Iugolaviei de astăzi). Se presupune că acestea au o vechime chiar mai mare decât cea înregistrată, având în vedere existenţa unor dovezi care vorbesc despre moartea martirică a unor preoţi din aceste spaţii din timpul persecuţiei lui Diocleţian (cca. 300 d.H.).

În nordul Dunării, documentele istorice au consemnat pe episcopul Teofil „al Gothiei” şi participarea sa la primul Sinod ecumenic de la Niceea (325 d.H.). De asemenea, unul dintre ucenicii săi, Ulfila „a fost hirotonit episcop pentru toţi creştinii din ţara getică”, conform însemnărilor istoricului Filostorgiu. Deşi a devenit arian sau semiarian, merită spus că a suferit persecutări în numele credinţei ortodoxe din partea conducătorilor goţi, fiind nevoit să se refugieze în sudul Dunării. Cea mai mare realizare a sa rămâne probabil activitatea de traducere a Bibliei în limba gotică, folosindu-se de un alfabet creat de el însuşi.

Biserica a promovat nu doar credinţa, ci și valorile tradiţionale românești, fiind un promotor al artizanatului local. Obiecte precum fluierul ciobănesc reprezintă nu doar un instrument muzical, ci și o parte a patrimoniului cultural românesc. De asemenea, vestimentația tradițională, cum ar fi ia tradițională de damă, reflectă identitatea națională și este adesea folosită în ocazii festive, cum ar fi un cadou de nuntă.

Primii teologi creştini

O altă dimensiune a creştinismului daco-roman ce îi demonstrează vechimea şi intensitatea este dată de naşterea unei înalte culturi teologice la Dunărea de Jos. Unul dintre cei mai de prestigiu scriitori bisericeşti de pe aceste meleaguri este Sfântul Ioan Casian (cca. 360-435), întemeietorul a două mânăstiri din Marsilia (Franţa) şi autorul unor scrieri de referinţă pentru cultura teologică, cum ar fi Convorbiri cu părinţii, Despre întruparea Domnului sau Despre aşezămintele mânăstireşti cu viaţă de obşte.

Dionisie Exiguul (sau Cel Smerit, cca. 460-545) este un alt teolog reprezentativ pentru creştinismul din secolele IV-VI de la Dunărea de Jos care, deşi a activat cea mai mare parte a vieţii în afara Sciţiei Minor, a continuat să depună mărturie în lucrările sale despre viaţa religioasă creştină din acest spaţiu. Traducător din limba greacă în cea latină a mai multor cărţi teologice şi canonice, Dionisie Exiguul a fost şi cel care a pus bazele actualului sistem cronologic, cu numărarea anilor de la naşterea lui Hristos.

Concluzii

Toate cele prezentate mai sus sunt argumente ce subliniază faptul că romanizarea şi creştinarea romanilor au fost procese care nu doar că s-au desfăşurat simultan, ci au avut puternice înrâuriri unul asupra celuilalt. Asimilarea credinţei creştine de către daco-romani a fost un fenomen ce s-a întins pe durata a câteva secole, neputând fi vorba despre o convertire în masă ce poate fi asociată unei date precise. Finalizarea acestor procese a coincis cu naşterea poporului român, ca popor român şi latin de tradiţie răsăriteană.