Măriuca și Matei vizitează… un vechi război de țesut
Știți vorba ceea: „cine n-are bătrâni, să-și cumpere”? Este valabilă și pentru bunicuțe harnice, care la vremea lor petreceau zile întregi iarna țesând în casă, când treburile de afară erau mai puține. Cine nu a avut bunicuțe care țeseau la război, ca a Măriucăi, să facă bine să găsească repede una, că tare puține au mai rămas…
Războiul de țesut era o mare invenție: un gigant făcut din piese sculptate în lemn, îmbinate stabil, ca un robot tradițional. Prins la încheieturi cu șuruburi groase din fier, se înălța ca o mașinărie de care copiilor le era frică atunci când se stingea lumina, în parte pentru că forma o arătare slăbănoagă și ciudată în lumina lunii, dar și pentru că exista mereu pericolul să ne lovim de el cu degetele de la picioare. Au!
Războiul de țesut, cel pe care și-l amintește Măriuca, ocupa aproape o cameră întreagă din casa bunicilor. Era sărbătoare când bunica „punea războiul”, adică hotăra că o perioadă va țese covoare, cuverturi pentru pat, ștergare sau fețe de masă. Ea, chiar dacă nepoții greșeau și era nevoită să desfacă ce au „țesut” ei, le explica blând și cu răbdare cum se trece suveica prin urzeală, cum se bate firul abia trecut, fară să tragă prea tare de el și multe altele.
E greu să explici cum este o astfel de fiară lemnoasă, dar dacă închide ochii, Măriuca vede și acum lemnul găurit de carii…
Dacă începem de jos, găsim un cadru dreptunghiular din patru scânduri puternice, așezate pe podea. Pe colțurile cadrului se sprijină picioarele războiului de țesut – patru bârne groase, care susțin întreaga construcție. Cadrul de jos mai are un frate, cam la jumătatea picioarelor, paralel cu podeaua. Una din laturile mici ale dreptunghiului servește ca bancă pentru cel sau cea care țese și deseori beneficiază de o pernuță, că lemnul e tare!
E că și cum ai sta la birou, doar că în loc de monitor ai niște fire de ață băgate printr-un fel de piepteni cu dinți mulți și subțiri ca niste lamele, numiți „spate” (o spată, două spate). Ții coatele pe un sul tot din lemn, pe care se înfășoară țesătura și te uiți atent la marginea ei. Fire albe, perpendiculare pe țesătură, ies din covorul colorat, intră printre dinții unei spate prinse în vătală (pe ea o tragem spre noi când țesem, să batem firul proaspăt ieșit din suveică), trec prin încă două spate și se tot duc… către partea războiului pe care Măriuca nu și-o amintește bine, pentru că, fiind copil, nu a înțeles niciodată ce e acolo. Dar dacă ai noroc să vezi un război de țesut, dincolo de cele încă două spate cu „ițe”, vei descoperi un sul, de data aceasta „ursitor”, pe care sunt înfășurate firele albe. Ele se numesc „urzeală„, dar nu a tronului, ci a războiului de țesut. Toată șandramaua este traversată pe diagonală de un fel de băț (numit „stinghie”), care unește cele două suluri și tine întregul sistem de fire întins, într-o tensiune uniformă.
Măriuca a lăsat pentru sfârșit cea mai amuzantă parte a războiului de țesut: pedalele! Folosite pentru a mișca cele două spate, care ridică, pe rând, firele cu număr impar una și firele cu număr par cealaltă. Apeși o pedală, treci suveica prin urzeala de la stanga spre dreapta, să zicem, tragi de spată, apoi apeși cealaltă pedală și repeți, trecând suveica în sensul celălalt. În scurt timp, vei descoperi că munca ta rezultă într-o țesătură deasă și rezistenta, de care vei fi mândru!
Nimic nu se compară cu satisfacția lucrului ieșit din munca mâinilor proprii, iar dacă aveți noroc să dați de o bunică așa cum este a Măriucăi, bunica-țesătoare, lăsați-o să vă povestească procesul și bucurați-vă de ceva ce tot mai puține generații vor putea cunoaște și atinge: războiul de țesut.