Suntem și pe SEAP/SICAP - Informații și cereri de ofertă la office@invietraditia.ro

Muzica populară românească

Muzica populara romanesca

Muzica populară românească sau muzica folclorică reprezintă un gen muzical care integrează mai multe elemente distincte, un gen hibrid, care s-a născut din punerea față în față a ansamblurilor de instrumente populare cu realitatea zonelor urbane și cu particularitățile social-politice din prima jumătate a secolului XX. Fiecare dintre noi a ascultat la un moment dat muzică populară românească, la radio sau la televizor, la o petrecere sau nuntă, aceasta fiind răspândită în toate zonele geografice ale țării.

Muzica populară românească se deosebește de folclorul muzical în funcție de instrumentație, de repertoriu și de stilul instrumental. De asemenea, diferă de la o zonă la alta, în funcție de poziționarea geografică. De exemplu, în localitățile din vest putem întâlni elemente de origine bizantină, slavă și chiar turcească. Un alt aspect important este dat de condiţiile istorice ale unei regiuni de dezvoltare și chiar de impresia subiectivă pe care un anumit instrument a lăsat-o acelei comunități.

Ansamblurile, orchestrele sau tarafurile care interpretează muzica populară românească se disting prin componența acestora – vocaliști sau instrumentiști, prin stil – vocal emfatic, care folosește diverse figuri tehnice, cum ar fi fluieratul artistic, prin modul în care cântă – după note sau improvizând.

Muzica populară românească face parte din tradiția țării, cu nuclee și rădăcini adânci în fiecare zonă geografică. Atât instrumentele, cât și linia melodică variază în funcție de regiunea în care melodia a fost creată, rezultând un melanj ritmat, ideal atât pentru petreceri, cât și pentru alte momente din viața omului. Compozitorul și pedagogul Alexandru Zirra distingea următoarele caracteristici ale muzicii populare, muzică care adună un conglomerat covârșitor de influențe slave, artă daco-romană, iar ulterior influențe turcești și rusești. În melodia populară, acesta distinge: 1.) „un caracter grav, adesea pompos care mi se pare greco-roman”; 2.) „altul de patimă şi violenţă de la daci”; 3.) „al treilea tristeţe, reveria slavă”; 4.) „apoi monotonia turcească”; 5.) „vioiciunea dansului rus”.

La începutul secolului XX, compozitorul George Enescu realizează o sinteză organică între muzica folclorică românească și tendințele muzicii culte, într-o perioadă a romantismului târziu.

„Cred şi sunt convins că avem o muzică populară veche, necunoscută de noi înşine deci nevalorată, plină de influenţe străine, însă cu o culoare a ei distinctă filtrată prin sufletul naţionalităţii noastre.[1]

Instrumentele folosite în muzica populară

Un aspect important al muzicii populare românești este dat de melodie, deoarece este caracteristică cântarea monodică. Se pune accent pe muzica vocală, pe când organizarea și ritmul melodiei sunt în strânsă legătură cu textul. În timp, aceste caracteristici s-au imprimat şi muzicii instrumentale. „Chiar dacă muzica instrumentală este aparte, cu posibilităţi mai mari de asimilare a unor influenţe, gândirea muzicală formată în primul rând în legătură cu limba vorbită este direcţionată într-un mod specific, aici punându-şi amprenta şi experienţa muzicală a creatorului popular.”[2] De asemenea, cântecele populare româneşti se pot clasifica în funcție de câteva caracteristici: vechime, valoare estetică şi expresivă. Totodată, evoluţia muzicii populare a fost puternic influenţată de cea bisericească, ea însăși cu influențe variate.

Instrumentele folosite în mod frecvent sunt contrabasul (sau chitara electrică), țambalul (sau pianul – folosit în special pentru melodiile mai lente), acordeonul și chitara acustică. Formațiile utilizează uneori și bracele, precum și violoncelul. În contextul unui moment solo, muzicienii folosesc vioara, bouzouki, naiul, clarinetul, mandolina, taragotul, flautul, fluierul, saxofonul și trompeta, iar alteori, când trupele sunt extinse, se împrumută instrumente de fanfară: goarnă, tubă, trombon, fligorn, eufoniu, tobă mică, seturi de tobe mari și fuscinel.

Un accent important în muzica populară se pune pe percuție, iar instrumentele care predomină sunt țambalul și vioara.

„În ultimii ani, din motive obiective dar şi subiective, civilizaţia tradiţională a cunoscut o continuă degradare care a determinat alterarea multor componente ale culturii populare, dar şi a unor instrumentele muzicale tradiţionale – cimpoiul, fluierul, cobza, drâmba etc. – care au fost treptat înlocuite cu instrumentele de provenienţă industrială: trompeta, taragotul, clarinetul etc. care au fost adoptate de muzicanţii profesionişti tocmai datorită performanţelor lor superioare, dar şi datorită faptului că în comunităţile rurale sunt mobilizaţi tot mai mulţi participanţi la spectacolul folcloric, iar instrumentele tradiţionale menţionate nu sunt suficient de penetrante.”[3]

atrag atenţia asupra degradării maxime

a folclorului românesc şi asupra pericolului

în care se află identitatea noastră. [4]

 

Muzica populară în Banat

Regiunea Banatului este recunoscută pentru conviețuirea interetnică, fiind un model de coeziune socială care promovează identitatea și acceptarea alterității. Banatul are, de asemenea, o bogată cultură etnografică. În Banat, instrumentele des folosite în muzica populară sunt vioara și cele de suflat, cărora, uneori, li se adaugă și ținta. Buciumul este întâlnit cu precădere în mediul pastoral, iar taragotul este foarte popular în Banat şi Transilvania.

Un violonist cunoscut este Efta Botoca, iar printre solistele apreciate se numără Andreea Voica, Mihaela Petrovici și Liliana Laichici.

Link: https://www.youtube.com/watch?v=WHv-byahvHI&list=RDEM-7K-bzKhqo5zO10sTzIwsQ&start_radio=1

 https://www.youtube.com/watch?v=ChF-vv9_0FE

 

Muzica populară în Bucovina

În Bucovina se folosesc unele dintre cele mai vechi instrumente muzicale, precum țilinca sau cobza. Unii interpreți folosesc și vioara sau fluierul.

Printre interpretele de muzică populară îndrăgite în Bucovina le putem menționa pe Sofia Vicoveanca și Margareta Clipa.

 

Muzica populară în Crișana

În acest spațiu se folosesc viorile, deseori în duet. Aici apar și instrumente neobișnuite, cum ar fi hidede (un tip de vioară cu trompetă) și doba. Muzica populară a început să fie promovată la scară națională în principal după cel de Al Doilea Război Mondial, iar una dintre cele mai apreciate interprete a fost Elisabeta Pavel, care a adus în universul muzicii populare româneşti specificul satului bihorean. Ea reda imaginea ţăranului în diferite momente din viață – de la muncă, petrecere, sărbătoare la momentele vitrege ale sorții. Printre interpreții de muzică populară îndrăgiți îl putem menționa pe Petrică Pașca.

 

Muzica populară în Dobrogea

Muzica populară românească din Dobrogea a fost influențată de ritmurile din Balcani și Turcia, fapt firesc având în vedere că populația este formată din minorități care provin din aceste zone. Astfel, stilul muzical este caracterizat prin ritm și se utilizează mai multe instrumente.

 

Muzica populară în Maramureș

Ansamblurile tradiționale din Maramureș folosesc pianul, vioara, și, uneori, tobele. În melodiile de dată recentă se utilizează și ținta, saxofonul și acordeonul. În Oaș, stilul interpretativ este unic, cu unele stridențe și cu elemente melodice arhaice.

 

Muzica populară moldovenească

Violina și țambalul sunte cele mai populare instrumente folosite în muzica din această zonă. Unul din cei mai populari violoniști este Ion Drăgoi.

 

Muzica populară în Transilvania

Instrumentele des folosite sunt vioara, contrabasul și țambalul.

 

Muzica populară în Oltenia

Muzica populară românească din Oltenia se aseamănă celei din Muntenia, unde predomină vioara, țambalul și chitara. Uneori, este folosit și cimpoiul.

 

Muzica populară în Muntenia

Unii dintre cei mai apreciați interpreți de muzica populară din Muntenia sunt Vasile Pandelescu și Ilie Udilă. Instrumentele utilizate în Muntenia sunt diverse, de la fluier și vioară la acordeon și clarinet. Zonele Dobrogea, Oltenia de sud şi Muntenia de sud alcătuiesc una dintre cele trei mari zone folclorice ale țării.

 

Morfologia cântecului popular românesc

Unul dintre elementele distincte ale cântecului popular românesc este morfologia sa. Astfel, trebuie să știm că orice melodie derivă din structura gramaticală și fonetică a limbii române.

Sunt utilizate cuvinte formate din silabe scurte, cu o durată aproximativ egală;

Silabele se diferențiază prin accentul pe care îl primesc; Nu se accentuează două silabe consecutive, iar cuvintele formate din cel puțin patru silabe conțin și accente secundare;

Nu există un loc fix al accentelor în cuvintele formate din mai multe silabe, astfel se creează o varietate ritmică;

Există o unitate structurală a versului popular, determinată de raporturi semnatice și dinamică/legături în interiorul și exteriorul acestuia, care rezultă în organizări metrice fixe sau libere;

Versurile genurilor care țin de improvizație (bocet cu formă liberă, anumite doine) se abat de la tiparele fixe obişnuite;

Este foarte importantă legătura structurală dintre vers și melodie, deoarece versul și rândul melodic  alcătuiesc o unitate, singura distincție dintre ele constând în notare. Astfel, dimensiunea rândului melodic coincide cu cea a versului. Un alt element important este modul în care se face împărțirea versurilor: rima interioară este întâlnită în mai toate genurile folclorice.

Una dintre caracteristicile principale ale versului popular cântat este izometria, care se referă la menținerea aceluiași tipar metric pe toată întinderea melodiei.

 

Interpreți cunoscuți de muzica populară românească

Cea mai cunoscută personalitate a muzicii populare românești este Maria Tănase, supranumită „Pasărea măiastră” de istoricul Nicolae Iorga. Maria Tănase a reprezentat un fenomen unic în muzica românească. Repertoriul său a fost vast, cuprinzând cântece din toate regiunile României și din toate categoriile: doine, orații de nuntă, cântece de leagăn, de joc (hore, sârbe, învârtite, jienești), de dragoste, de petrecere, lăutărești, satirice, bocete.

 

Când te ascult cum le zici, Mărie, aș fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru o Pasăre Măiastră ! … Am colindat toată lumea, mă cunoaște tot pământul prin ce m-am priceput să fac, dar când aud cântecele noastre, mă apucă un dor de țară, de oltenii tăi și-ai mei, de apa tânguitoare a Jiului, de satul meu…[5]

 

Atunci când ne gândim la Maria Dragomiroiu, Ion Dolănescu, Gheorghe Dinicu, Nicolae Florian, Tudor Gheorghe, Aurel Gore sau Irina Loghin, ne gândim imediat la muzica populară și la câteva melodii pe care le-am auzit, chiar și-n treacăt.

 

Maria Dragomiroiu

Maria Dragomiroiu s-a remarcat repede, fiind comparată la începutul carierei cu Maria Tănase. Registrul său vocal este amplu și deține o tehnică de control a vocii impresionantă, de solistă de muzică clasică. Printre melodiile cu care s-a făcut remarcată menționăm: Nu lăsați pe drum părinții; Dar-ar naiba-n tine, dragoste; Mai ții minte, măi, dragă Marie; Așa trec zilele mele. În 2004 a primit Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, Categoria D – „Arta Spectacolului”, „în semn de apreciere a întregii activități și pentru dăruirea și talentul interpretativ pus în slujba artei scenice și a spectacolului.

Ion Dolănescu

Ion Dolănescu a debutat la 18 ani și a avut o discografie reprezentată de 50 de albume (discuri de vinil și CD-uri), concerte și înregistrări la radio și televiziune. Printre cele mai cunoscute melodii ale sale amintim: Călătorule din drum; M-am născut lângă Carpați; Gorjule, grădină dulce; Mândro, când ne iubeam noi.

Gheorghe Dinicu

Un nume important al muzicii populare românești este violonistul Gheorghe Dinicu. A urmat cursurile Conservatorului din București și a cântat în diverse trupe, printre care și în taraful lui Dan Cercel. Activitatea sa e impresionantă, atât ca dirijor și compozitor, dar și ca profesor la Conservator și Școala normală de învățători din București. A fost distins cu medalia „Bene-Merenti”, clasa I în1898 și cu Ordinul „Sf. Alexandru” la Sofia în 1899.

Nicolae Florian

Nicolae Florian a fost un acordeonist care s-a făcut remarcat în Orchestra de muzică populară Radio. S-a născut în 1936, într-o familie de lăutari, și a obținut numeroase premii, printre care se numără medalia de aur la Festivalul Internațional al tinerilor soliști de la Moscova (1958) și premiul I la Festivalul de la Viena, pentru interpretarea lucrării de muzică clasică „La Campanella” de Paganini în transcripție pentru acordeon.

Tudor Gheorghe

Tudor Gheorghe este cântăreț, compozitor și actor. Apogeul carierei l-a atins după 1989. Eugen Barbu scria despre el: „Scriu cu toată răspunderea că de la Maria Tănase nu am avut o personalitate mai puternică în ce privește comorile noastre folclorice ca acest tânăr și neîntrecut actor din Craiova.” Dintre melodiile cunoscute, menționăm: Au înnebunit salcâmii; Primăvara mea; Doina haiducească.

Aurel Gore

Aurel Gore a fost un cunoscut violonist și lăutar, care a început să cânte la cobză, apoi la vioară, în taraful tatălui său. În 1960 înregistrează primul său disc, alături de fratele său, Victor Gore. A compus muzică populară instrumentală, cântece de pahar și lăutărești, precum Măriuță, Mărioară; Joc din Comarnic; Hora ca pe luncă; Hora din Budești.

El este cel care a condus taraful care a acompaniat materialul de debut al Romicăi Puceanu.

Irina Loghin

Irina Loghin, „regina muzicii populare”, este cunoscută în țară și în străinătate, susținând numeroase concerte. De asemenea, a jucat în filme. A fost solistă a ansamblului Ciocârlia, Barbu Lăutaru și Ciprian Porumbescu. Pentru activitatea ei artistică a fost recompensată cu numeroase distincții. Melodii: Mândră-i Valea Prahovei; Bradului la munte-i place; De-ar crește via pe casă.

 

Maria Lătărețu

A fost supranumită „Privighetoarea Gorjului”, „Crăiasa cântecului românesc”, „Prințesa cântecului popular românesc”, iar jazzmanul Johnny Răducanu o considera Ella Fitzgerald a României. Cariera sa a fost marcată de un număr mare de concerte, înregistrări discografice, emisiuni de radio și TV. Melodii: Mai ții minte, măi, Marie.

Arhiva TVR: https://www.youtube.com/watch?v=vsJvIBwXXkE

 

 

Muzica tradiţională românească formează un patrimoniu,

şi ca orice patrimoniu trebuie conservat şi expus doar de

către profesionişti.[6]

 

 

[1]    Zirra, Alexandru I., Muzica românească, în: Muzica, Bucureşti, An II, nr. 3, ianuarie 1920

[2]    Emil Tarcatu, Structuri melodice în jocurile nord dobrogene

[3]    Mădălina Rucsanda, Ghidul Iubitorilor de Folclor, 1/2011, Centrul Cultural Bucovina

[4]    Grigore Leșe, Ghidul Iubitorilor de Folclor, 1/2011, Centrul Cultural Bucovina

[5]    Constantin Brâncuși

[6]    Grigore Leșe, Ghidul Iubitorilor de Folclor, 1/2011, Centrul Cultural Bucovina

Lasă un comentariu

Cosul meu