Suntem și pe SEAP/SICAP - Informații și cereri de ofertă la office@invietraditia.ro

Poeți români și poezii românești. De la poezia populară la poezia cultă

Poeți români și poezii românești. Repere principale:

Folclorul este o parte inseparabilă din viaţa unui popor, pe care o surprinde în diversele sale aspecte. Astfel, folclorul se impune ca un mijloc autentic de cunoaştere a omului, a vieţii sale sociale și morale, a cadrului naţional, fiind și un arhivar al momentelor semnificative din viaţa colectivităţilor, nu doar a individului. Folclorul are multiple funcţii: spirituale, utilitare, ceremoniale, istorice, de alinare a durerii, distractive, estetice etc. Folclorul oglindește și reflectă modul de viaţă al oamenilor de-a lungul istoriei, care se manifestă la nivel artistic, răspunzând nevoilor din momente cruciale ale vieţii, existenţei acestuia.

Creaţia lirică populară se manifestă mereu într-un anumit context, contopind momente temporale desfăşurate ciclic. Modalităţile specifice ale exprimării folclorice se diminuează pe măsură ce se transformă societatea umană, pe măsură ce are loc fenomenul de redimensionare a spaţiului ţărănesc existent.

Literatura română, un adevărat receptacol al folclorului

Prima sinteză despre folclorul românesc, respectiv Literatura populară română, a fost publicată în anul1883 de M. Gaster, iar de atunci disciplina s-a îmbogățit cu alte câteva lucrări importante, printre acestea cercetarea de tip monografic Folclorul românesc, de Ovidiu Bârlea, sau
Folclorul literar în contextul culturii populare românești, de Pavel Ruxăndoiu (2001). Acest volum reprezintă prima sinteză care apare după revoluția din ’89, un eveniment cultural în spațiul editorial românesc, de o deosebită însemnătate științifică, care face lumină asupra creației folclorice. Volumul este structurat în două părți, cu o primă parte în care sunt abordate problemele de natură teoretică, perspective în exegeza folclorului, teorii, școli, curente, orientări, iar în a doua parte autorul prezintă și comentează categoriile folclorului literar românesc. Față de alte literaturi europene, literatura română a fost un adevărat receptacol al folclorului, pe care l-a asimilat și l-a sublimat constant, mai ales în secolul al XIX-lea.

Una dintre caracteristicile des întâlnite în folclorul literar este predilecția acestuia pentru antiteză, pentru contexte contrastante, propensiunea pentru personaje aflate la poli opuși: acestea se împart  în oameni buni/răi, deștepți/proști, frumoși/monstruoși. Personajele sunt create păstrându-se un contrast între aparența și esența acestora, acțiunile și stările sufletești ale personajelor se derulează cu rapiditate: acestea trec de la nefericire la fericire, de la boală la sănătate, de la sărăcie la bogăție etc. În lirica populară românească întâlnim o serie de cuvinte-cheie sau cuvinte-temă fundamentale: „dor“, „jale“, „frumos“, „urât“, „bine“, „rău“, „noroc“, iar cuvintul „dor“ este cel care stă la baza arhetipurilor mitice și simbolice.

„Românul e născut poet!“

Poeți români și poezii românești - Vasile AlecsandriUnul dintre cei mai cunoscuți folcloriști români a fost poetul și dramaturgul Vasile Alecsandri, una dintre cele mai respectate personalități culturale ale secolului al XIX-lea. Acesta era pasionat de folclor și a fost un culegător al acestuia.

Poeziile populare culese de Alecsandri au apărut în câteva calendare ale vremurilor sale. Cea dintâi culegere apare în anul 1852: Poezii poporale, Balade (Cântice bătrâneşti) adunate şi îndreptate de Vasile Alecsandri, culegere publicată de tipografia „Buciumul român“ din Iaşi, care debutează cu „mieoara” (Miorița), opera epică cea mai cunoscută din folclorul românesc. Apoi, în 1866 apare volumul Poezii populare ale românilor adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri. Ediţia din 1852 cuprinde cunoscuta prefaţă care a însoțit şi ediţia definitivă de mai târziu: „Românul e născut poet! înzestrat de natură cu o închipuire strălucită şi cu o inimă simţitoare, el îşi revarsă tainele sufletului în melodii armonioase şi în poezii improvizate. De-l munceşte dorul, de-l coprinde veselia, de-l minunează vre-o faptă măreaţă, el îşi cântă durerile şi mulţumirile, îşi cântă eroii, îşi cântă istoria, şi astfel sufletul său e un isvor nesfârşit de frumoasă poezie.

Nimic dar nu poate fi mai interesant de cât a studia caracterul acestui popor în cuprinsul cânticelor sale, căci ele cuprind toate pornirile inimei şi toate razele geniului său.

Comori nepreţuite de simţiri duioase, de idei înalte, de notiţe istorice, de crezări superstiţioase, de datini strămoşeşti şi mai cu seamă de frumuseţi poetice pline de originalitate şi fără seamăn în literaturile străine, poeziile noastre poporale compun o avere naţională, demnă de a fi scoasă la lumină ca un titlu de glorie pentru naţia Română. Aceste poezii se împart în trei clase deosebite: Cânticele bătrâneşti sau Balade, Doine şi Hore.

Baladele sunt mici poemuri asupra întâmplărilor istorice şi asupra faptelor măreţe. Doinele cuprind toate cânticele de doruri, de iubire şi de jale. Horele sunt cânticele de veselie ale poporului. Pe lângă aceste se mai află unile cântice numite Colinde care au un caracter religios, precum: Naşterea lui Hristos, Florile dalbe, Plugul etc. ce se cântă în ajunurile Crăciunului şi al anului nou. Toate aceste poezii, fără dată sigură, şi fără nume de autori, sunt ascunse de secoli întregi, ca nişte petre scumpe în sânul poporului.

Ele sunt espuse a se perde; prin urmare e o sfântă datorie de a le căuta şi a le feri de noeanul timpului şi al uitărei. Datoria aceasta am cercat să o îndeplinesc. Ajutat de câteva persoane, iar mai cu seamă de A. Russo. Am adunat în deosebite călătorii prin munţii şi prin câmpiile înflorite ale ţârei noastre, o mare parte din poeziile poporale, şi acuma săvârşind coordonarea lor, le închin patriei mele ca cea mai dreaptă avere a ei.”[1]

Poeziile care se regăsesc în acest volum au fost culese de Alecsandri „din gura poporului”, ele fiind publicate cu ortografia autentică a celor pe care i-a întâlnit, înfățișând și gradul de cunoștințe pe care oamenii îl aveau. Culegerea este completată în 1866 cu doine, hore şi cântece din Basarabia. Autorul a scris: „poeziile populare sunt copiii găsiţi ai geniului românesc”. Alecsandri, prin exemplul său, a relevat importanţa folclorului în dezvoltarea literaturii române.

Continuitate

Pe urmele lui Alecsandri, și poetul Mihai Eminescu s-a inspirat din creaţia populară, precum și alți poeți români sau prozatori: Ion Creangă, George Coșbuc, Alexandru Vlahuță, Octavian Goga, Ștefan Octavian Iosif. Titu Maiorescu accentua ideea: „Astăzi pot constata că partea lirică a vieții poporului a fost cea mai roditoare în dezvoltarea ulterioară a literaturii noastre culte, îndeosebi pentru Eminescu și, prin mijlocirea lui, pentru urmașii săi”, iar G. Ibrăileanu sublinia că „în meritele poeziei culte, partea celei populare e imensă, pentru că poezia cultă nu e altceva decât evoluția poeziei populare.”

Până la Alecu Russo și Vasile Alecsandri, adevărații descoperitori și primii culegători ai poeziei populare românești, terenul a fost exploatat și de alți cercetători. Aparent, primul culegător de folclor a fost Gheorghe Asachi, care acordă folclorului o funcție cognitivă a trecutului istoric. Din păcate, un incendiu a făcut imposibil de recuperat munca sa. În aceeași perioadă, la începutul secolului al XIX-lea, Anton Pann tipărea Poesii deosebite sau cîntece de lume, apoi volumul de Poesii populare, iar în 1850 Spitalul Amorului. Aportul său este însă controversat de Ovidiu Papadima, în exegeza Anton Pann, Cîntecele de lume și folclorul Bucureștilor.

Cercetări și atestări istorice ale culegătorilor de folclor

Cercetările au arătat că prima transcriere de texte folclorice datează din 1831, potrivit manuscrisului Cîntări lumești și veselitoare de Dimitrie Ardelean. Printre versurile populare cuprinse în acest manuscris există și o variantă a baladei lui Toma Alimoș.

Tot de la începutul secolului al XIX, din 1831 datează un manuscris cu texte folclorice culese de Timotei Cipariu. Acesta a cules și a notat un număr însemnat de povești și snoave, ghicitori, proverbe și locuțiuni, genuri necercetate până la el. Culegerea lui Timotei Cipariu însumează peste 170 de proverbe și zicători rare (Lung, ca scara furcilor), iar altele mai des întâlnite (Graba strică treaba, Galbin de gras, Vorba multă, sărăcia omului, Mîța cu clopot nu prinde șoareci etc.).

În Transilvania, în 1838, Nicolae Pauleti realiza cea dintâi culegere amplă de folclor, o monografie folclorică a unui sat românesc. Din nefericire, manuscrisul culegerii nu a fost făcut public până în 1927, când a fost publicat cu titlul De pe Secaș. Cîntece și strigături românești de cari cîntă fetele și feciorii și strigă la joc, culese de Nicolae Pauletti din Roșia, în anul 1838. Culegerea cuprinde peste 300 de poezii populare românești. Cântecele se referă, în special, la dorul de bade sau de mândră, la forța dragostei, la modalități de a lăuda feciorii sau fetele, blesteme pentru cei care-și părăsesc perechea, dorul de casă, sat, părinți, codru etc.

În 1837, Mihail Kogălniceanu scria în lucrarea Romanische oder Walachische Sprache und Literatur, apărută la Berlin: „Ceea ce este sîmburele poeziei noastre naționale sunt baladele și cîn-tecele populare. Sunt unele între ele care n-ar face rușine celui mai bun poet”.

Repere principale ale poeziei și ale creație lirice românești

Poezia românescă este și o reprezentare a suflului poporului român, a trăirilor lui, a credinței ortodoxe și a istoriei acestuia. Alaturi de alte elemente de folclor, ea reprezintă o parte integrantă a devenirii lui. Culegătorii de folclor si marii poeți au folosit trăirea poporului pentru a da opere de mare valoare dar si repere istorice pentru noile generații. Astfel, se realizează o continuitate între generații, o transmitere a bogăției spirituale pe care românii o au ca moștenire.

Balada Miorița

Poeți români și poezii românești - Balada MiorițaÎn anul 1846, Alecu Russo a fost surghiunit la mănăstirea Soveja. Aici, el încearcă să folosească șederea pentru a se apropia și a cunoaște mai bine creația folclorică. Este momentul în care aude pentru prima dată bocetele la femeile care veneau și plângeau deasupra mormintelor din cimitirul mănăstirii. Este totodată momentul în care culege balada Miorița, pe care i-o încredințează ulterior lui Vasile Alecsandri, despre care a scris că este „cea mai frumoasă epopee pastorească din lume”.

După ce a părăsit mănăstirea, el scrie studiul Poezia poporală, care a fost publicat postum, tot cu ajutorul lui Vasile Alecsandri, la alcătuirea acestuia folosind poeziile, baladele și doinele populare culese în timpul șederii la mănăstirea Soveja.

În balada Miorița se pot distinge numeroase teme și nuclee, printre acestea motivul transhumanței, motivul complotului, motivul mioarei năzdravane, motivul testamentului, motivul alegoriei moarte-nuntă și motivul măicuței bătrane, iar Mircea Eliade scria că în baladă se descifrează „creștinismul cosmic și teroarea istoriei”. Mircea Vulcănescu scria că se simte „un acut sentiment al istoriei, al prezentului și care îți cere să intervii acum ori niciodată și, de asemenea, revelă lipsa de teamă în fața morții, deosebindu-ne de nordici, care trăiesc cu intensitate dramatică grija morții, deoarece pentru români lucrurile de aici continuă să se desfășoare în lumea de dincolo, iar plîngerea nu este ruperea sfâșietoare, ci este chemare pentru integrarea în liniștea a toate, așezare, împăcare“.

Balada meșterului Manole

Această baladă face referire la unul dintre miturile fundamentale ale poporului român, potrivit căruia nimic din ceea ce se construiește fără sacrificiu nu poate dăinui. Balada despre construirea Mănăstirii Argeșului, ctitorie a domnitorului Neagoe Basarab din secolul al XVI-lea, a ajuns sub formă tipărită în varianta pe care o ştim în 1852, grație lui Vasile Alecsandri care a publicat-o în volumul său Poezii poporale, Balade (Cântice bătrâneşti) adunate şi îndreptate de Vasile Alecsandri, care cuprinde multe astfel de creaţii populare pe care le-a cules şi „îndreptat“. În acest volum, balada se regăsește cu titlul Monastirea Argeşului. Creația folclorică despre ridicarea Mănăstirii Argeșului aduce explicații imaginare pentru fapte reale. Legenda spune că locul în care ar fi fost zidită Ana, soția meșterului Manole, este marcat pe peretele sudic al bisericii și este dovada că faptele care sunt expuse în legendă au fost adevărate. Cercetătorii cunosc peste 200 de variante ale acestei balade, dar cea mai cunoscută este aceea culeasă de Vasile Alecsandri.

Izvorul istoric al baladei

Ceea ce se relatează în toate variantele ajunge la un numitor comun: Negru-Vodă (care în realitatea istorică este Neagoe Basarab), împreună cu Nouă meșteri mari/Calfe și zidari/Și Manole zece/Care-i și întrece, căuta locul ideal pentru a ridica Mănăstire naltă/Cum n-a mai fost altă, iar acest loc a fost găsit Pe Argeș în gios,/Pe un mal frumos. Negru-Vodă își dorea o mănăstire care să întreacă în frumuseţe şi măreţie orice altă construcţie. Atunci când meșterii s-au apucat să ridice mănăstirea, munca lor s-a dovedit a fi în van, deoarece tot ce zideau ziua, noaptea se surpa. Meșterului Manole i se arată în vis cum pot termina cu bine ridicarea mănăstirii: sacrificarea prin zidire, în peretele mănăstirii, a primei femei care urma să aducă bucate la soț/ori la frate. Astfel, Ana, soția lui Manole, a venit prima, deși meșterul se rugase lui Dumnezeu să facă o minune și să nu fie ea. Balada descrie zidirea Anei și cuvintele sale: Zidul rău mă strânge,/Țâțișoara-mi plânge,/Copilașu-mi frânge!, în timp ce meșterul trăia drama astfel: Iar Manea ofta/Și se apuca/Zidul de zidit,/Visul de-mplinit.

Mănăstirea a fost astfel ridicată, iar Manole a fost lăsat pe acoperiș la porunca lui Negru-Vodă, care nu-și dorea ca meșterul să mai construiască vreodată vreun lăcaș la fel de măreț. Crezând că poate zbura, Manole și-a construit aripi din șindrilă și și-a luat zborul definitiv de pe acoperiș, zburând spre celelalte văzduhuri. Legenda şi balada meşterului Manole ne spun că din locul unde a căzut el a apărut un izvor care există şi astăzi.

Inspirație pentru alte activități de folclor

Această legendă a fost un izvor de inspirație și pentru literatura cultă. Printre poeții români care au reluat legenda îl regăsim pe Lucian Blaga, care a publicat în 1927 volumul de teatru Meșterul Manole, tema fiind condiția creatorului de artă. Personajul principal al său trăiește o dilemă sfâșietoare, având de ales între iubire și pasiunea devastatoare pentru creație. Alți scriitori care au reluat tema Meşterului Manole au fost Horia Lovinescu, Valeriu Anania, Radu Mărculescu, Carmen Sylva, Ion Luca sau Adrian Maniu.

„După cum spunea Al. Ciorănescu: De aceea rău ar fi fost de literatura noastră, dacă n-ar fi avut la temeliile ei această bogăţie de închipuiri populare. Ele au modelat şi sufletul scriitorilor noştri, pregătindu-i pentru un anumit număr de sentimente şi de idei, potrivite cu sufletul popular. Ele au dat însă acestor scriitori şi un magazin de cunoştinţe şi de perspective asupra vieţii, care încă nu e pe cale de a se secătui. Poezia noastră cea mai înaltă trăieşte şi astăzi din seva populară; şi ce dovadă mai bună decât aceasta, că ceea ce numim şi astăzi poezie populară, ea însăşi nu e altceva decât o poezie înaltă, pe care nu ştim cum s-o numim?“

Luceafărul

Dacă s-ar face un sondaj despre poezii românești și poeți români, cu siguranță că poezia Luceafărul și poetul clasic Mihai Eminescu ar fi cele mai dese răspunsuri. La peste 100 de ani de la prima sa publicare, Luceafărul rămâne poezia românească cea mai îndrăgită și cunoscută. Literatura abundă în exemple de texte scrise de poeți clasici români ale căror surse de inspirație au fost izvoarele folclorice: Andrii Popa de Vasile Alecsandri, Nunta Zamfirei de George Coșbuc, Mistrețul cu colți de argint de Ștefan Augustin Doinaș, Moartea căprioarei de Nicolae Labiș, Balada neîncoltiță de Nichita Stănescu.

Luceafărul, de Mihai Eminescu, s-a ridicat din acelaşi substrat popular. Poemul care cuprinde 98 de strofe a fost început de poetul român în 1873 și publicat ani mai târziu, în 1883, în Almanahul societății studențești România Jună din Viena. „Înfățișarea“ poeziei românești probabil că ar fi fost un pic diferită astăzi fără existența celui mai lung poem de dragoste, cum a fost el înregistrat de Academia Recordurilor Mondiale. Referințele populare abundă, iar metamorfozele Luceafărului în înger și demon ilustrează mitul Zburatorului, preluat de Mihai Eminescu din mitologia populară autohtonă.

Pentru o incursiune în folclorul românesc, vă recomandăm să citiți sau să recitiți unele dintre cele mai cunoscute balade populare: Balada lui Pintea, Balada lui Ion Berciu, Balada lui Siminic, Soarele şi luna, Cântecul mioarei, Gruia lui Novac, Toma Alimoş, Iancul Jiianul, Oaia năzdrăvană, Paparuda, Brumarul, Brumărelul, Tudorel.

Poeți români

 

[1] Balade, adunate şi îndreptate de V. Alecsandri, Partea I. Iaşi. Tipografia «Buciumului Român», 1852

Lasă un comentariu

Cosul meu