Serie editorială – Simion Mehedinți – Dumineca Poporului

Simion Mehedinți (n. 16 octombrie 1868, Soveja – d. 14 decembrie 1962, București) a fost academician, geograf și geopolitician român, director al revistei Convorbiri literare, desfășurând o vastă activitate culturală de educare a maselor, in special a tineretului. A fost un patriot și un om puternic înrădăcinat în pământul, valorile și moștenirea românească, pentru care s-a luptat prin întreaga sa activitate științifică, dar mai ales publicistică.  Director al revistei Convorbiri literare, realizator al periodicelor „Cuvântul Studențesc”, „Duminica poporului”, „Lamura”, precum și la cele de specialitate, cu multe studii de geografie, metodologie geografică și mai ales antropogeografie: „Analele Academiei Române”, „Buletinul Societății Române de Geografie”, „Analele Dobrogei”, „Natura”, „Anuarul de Geografie și Antropogeografie”, „Volkermagasin” (Germania) prin care dragostea de neam şi solidaritatea românească și onestitatea științifică transpar atât de frumos.

Am ales să ne oprim asupra operelor sale, pentru că sunt în perfect acord cu ceea ce dorim să transmitem comunității noastre și pentru că lecturarea acestora ne ancorează in valori sănătoase, autentice, de care avem nevoie mai mult ca oricând in aceste vremuri destul de tulburi. Totdată, faptul că nu mai avem actori activi în promovarea valorilor adevărate sau chiar dacă avem, vocea lor este acoperită de zgomotul și balastul tot mai greu și apăsător al media actuală, incluzând aici și mediul online, ne vom opri spre modelele transmise de înaintași, dorind pe acesată cale să le aduce și o cinstire a memoriei acestora.

Respingând cu hotărâre orice act gratuit, textele lui Mehedinţi au fost întotdeauna modele de limbă autentică, prin care şi-a prezentat ideile ştiinţifice, concepţiile sale despre muncă şi educaţie, despre realităţile politice şi sociale ale societăţii româneşti din timpul său.

Principiile sale privind însuşirile muncii (adevărată, liberă şi creatoare) sau cele privitoare la calităţile omului de stat (impersonalitatea – să nu aibă nici prieteni, nici duşmani; realismul – primatul ideii, ,,ideea este cea mai rodnică”; alegerea colaboratorilor – ,,cine are colaboratori buni n-are nevoie să îmbrobodească adevărul”), stau la baza publicisticii sale şi îl feresc de ,,alunecări”. ,,Singura mântuire a lumii e munca, iar adevăratul creştin, nu poate fi decât omul care munceşte şi, îndeosebi, cel care munceşte cu palmele”. (Dumineca Poporului, 23 sept., 1918)

O parte dintre scrierile sale prin care urmărea formarea opiniei publice, se referă la politică. Acestea au fost strânse şi tipărite în volumul Politica de vorbe şi omul de stat. Cele mai multe articole politice au apărut prima dată în: Convorbiri literare (Politică şi literatură, Prejudecăţi în chestia agrară, Îndărăt spre şcoală, În chestiunea inamovibilităţii, Cuvinte către studenţi, Lupta contra anarhiei, Risipa pe care o face statul în străinătate etc.); în Duminica poporului, unde au fost publicate diverse discursuri şi conferinţe.

Simion Mehedinţi a fost unul dintre cei mai redutabili polemişti, căruia nu i-a fost străin niciun domeniu al manifestărilor umane. Pentru a-şi exprima ideile şi opiniile, el a utilizat, cu excelente rezultate, aproape toate stilurile funcţionale ale limbii: ştiinţific, administrativ, publicistic şi beletristic. Încă de la primele scrieri, se observă o grijă remarcabilă pentru limbajul folosit, fiind atent, în permanenţă, ca mesajul său să fie receptat de toţi cei cărora li se adresa, asigurând în acelaşi timp, prin frumuseţea frazei, o remarcabilă armonie între fondul ştiinţific şi cel cultural. Citind scrierile şi studiile ştiinţifice, critice, filosofice, pedagogice, etnografice şi opera literară, eşti impresionat de modul în care sunt tratate şi relevate conceptele ştiinţifice sau filosofice, de armonia şi de claritatea limbajului folosit: ,,La albine, care trăiesc în matriarhat, bărbaţii sunt osândiţi în masă. Ieşiţi din ouă la fel cu cele care nasc albine lucrătoare (dar nefecundate), bărbaţii sunt nişte milogi”8. Fiind un mare publicist şi om al cetăţii, Mehedinţi a ieşit de multe ori la rampă, expunându-şi opiniile, făcând corecturile necesare, acolo unde era nevoie, sfătuind şi educând tineretul studios, clasa politică precum şi întregul popor. În aceste scrieri, autorul se dovedeşte a fi un spirit clasic, echilibrat, atent la adevărul ştiinţei – ,,Politica este ştiinţă şi morală aplicată”, dar şi un pamfletar redutabil, ale cărui asalturi lovesc în plin fără a lăsa adversarului nicio şansă.

În anul 1928, a apărut Radiodifuziunea Română. La scurt timp, după această dată, radiofonia a reuşit să capaciteze peste 1500 de mari personalităţi din cele mai diferite domenii de ştiinţă şi cultură, care prin ,,cuvântul armonios, versul duios şi sfatul luminat au pătruns până în colţul cel mai depărtat şi singuratic unde cu greu ar răzbate alt mesaj” (Dragomir Hurmuzescu), s-au antrenat într-un imens efort de înălţare spirituală a poporului român, pentru că… La Radio ascultă toată lumea: bărbaţi, copii, femei (S. Mehedinţi).

Doamna Simona Mehedinţi făcea o mărturisire interesantă din care se vede cum erau receptate conferinţele radio. ,,Seara la ora opt, ne adunam cu toţii în faţa radioului pentru că, timp de un sfert de oră, vorbea Tată Mare. Eram foarte cuminţi şi-l ascultam cu multă atenţie”, la fel făceau şi alţi români.

În perioada 1932-1942, Mehedinţi a rostit la Radio 85 de conferinţe pe teme diferite (cf. Bibliografia radiofonică românească). O parte din aceste conferinţe (44) alcătuiesc materialul lucrării ,,S. Mehedinţi – La ceas de taină”, Ed. Terra, Focşani, 2001.

Ca profesor, este atent la problemele stringente ale şcolii româneşti. Constată că universitatea teoretică nu mai corespunde nevoilor noi ale societăţii. Din aceste motive, salută înfiinţarea ,,Universităţii practice” (şcoala politehnică) şi îndrumă către această instituţie de învăţământ, pe tinerii cu aptitudini practice. Într-o altă conferinţă, pune sub lupa moralităţii, una dintre cele mai gingaşe meserii – magistratura. ,,Un magistrat este un fel de sfânt printre oameni: stăpân pe sine, drept la suflet, o întruchipare a legii”.

La întrebarea, dacă facultăţile de drept făuresc adevăratul profil moral al magistratului, Mehedinţi reia vechea idee din 1918, din care a izvorât ,,legea seminarului normal superior ca un nucleu de universitate nouă, de caracter pur profesional” în care profesorii, medicii, magistraţii şi preoţii trebuie pregătiţi în şcoli speciale pentru a răspunde comandamentelor etico-morale. ,,Statul să-şi vadă nevoile lui imediate, să-şi aleagă şi să-şi pregătească profesioniştii lui în instituţii speciale şi cu cea mai mare grijă”.

Este neplăcut surprins că la sărbători, ca şi astăzi de altfel, bucuria Naşterii Domnului este însoţită de beţii, de încăierări, de mâncare până la ghiftuială. Evocă timpurile de altădată când oamenii sărbătoreau toate aceste sărbători cum se cuvine. În final, ca o dojană sau ca un îndemn, întreabă ca pentru sine: ,,Care sat a pus în marginea lui o cruce pe care a scris: aici nu e nicio crâşmă?”

Pentru săteni, mai are şi alte sfaturi pe care le dă ,,pe calea văzduhului”: ,,Stăm de vorbă pe calea văzduhurilor, cum nimănui nu i-a trăsnit prin minte înainte de război. Minunată născocire a minţii omeneşti; De la fântâna spurcată să nu aştepţi apă curată…; Sănătatea este cea dintâi avere…; Căsătoriile să se facă cu socoteală: sănătos cu sănătos…; Flăcăul bicisnic nu era primit la căsătorie, măcar să fi fost învelit cu aur…; Părinţi bolnavi, copii bolnavi…; Satul de altădată era un sat sănătos. Doar trei boli bântuiau pe atunci: ciuma, holera vărsatul. Cine scăpa trăia până la adânci bătrâneţi… etc.”.

Geograful trage un semnal de alarmă asupra tăierii nesăbuite a codrului străbun, asupra degradării izlazului – pământul nimănui, pământ lăsat de izbelişte, care se degradează permanent, ireversibil, iar în locul falnicilor codri de altădată, apar ,,pecinginile”.

Toată această activitate era armonizată, nu era viciată de interese străine, de rațiuni financiare, de mărire sau dorință de putere ci din cea mai sinceră dorință de propășire a neamului românesc in istorie. Din dorința ca românul să trăiască viața la cel mai înalt ideal în acest spațiu mioritic, atât de binecuvântat de Dumnezeu.

Pentru aceasta am și ales să îi ilustrăm opera printr-o serie de articole. Mulțumim pe această cale Asociației Simion Mehedinți, unde am găsit documentate o serie largă de materiale pe care le-am preluat și le vom prelua în aceste articole. Pentru o documentare mai amplă, vă lăsăm în subsolul paginii mai multe materiale.

Seria va consta in editorial scurte, extrase din periodicul Dumineca Poporului, pentru că am descoperit acolo probleme actuale, dar mai ales un îndemn spre normalitate, cinste și adevăr, valori pe care ne dorim tot mai mult să le vedem în societatatea zilelor noastre și pe care nu le putem dobândi decât dacă ni le asumăm și începem să le trăim individual. Atunci ne dăm seama că fericirea sau oferta vieții nostre nu vine de pe internet ci din ceea ce adunăm în noi înșine și din modul cum ne trăim viața.

Vom începe cu un prim articol:

 

Dumineca Poporului – 1). Anul Nou, [ed.], anul II, nr. 17, duminică 3 ian. 1916, p. 1.

Parcă simt un fior când scriu pentru întâiaşi dată 1916. Sunt încredinţat că până la sfârşitul zilelor îmi voi aduce aminte de acest an, căci de el va atârna, de bună seamă, tot norocul românilor care vor fi izbăviţi şi tot nenorocul celor care vor rămâne încă sub apăsare.

Fireşte, dorim din suflet ca numărul celor scăpaţi de sub urgia streinilor să fie cât mai mare. Bucuria ne covârşeşte sufletul, numai când ne gândim la ziua aceea în care vom putea trece fără opreală peste hotarele blestemate, unde am aşteptat altădată ceasuri întregi sub ochii paznicilor streini. Câţi vor putea să-şi ţină lacrămile de bucurie în ziua dreptăţii!

Până atunci în foaia aceasta, am căutat să ţinem viu cugetul cel drept.

N-avem darul de a sfinţi apele şi nu ne putem lăuda că am dat poporului nostrum agheasmă binecuvântată, dar apă curată i-am dat. O clipă nu s-a coborât peste sufletul nostru patima împotriva cuiva, o clipă n-am plecat cântarul, spre unul sau spre altul…

Putem zice cuvântul cărţilor sfinte: ,,Să se lipească limba mea de grumazul meu”, de te-am uitat sau de te voi uita, Românie, în ziua durerii tale, în ceasul urgiilor tale.

De aceea nici acum şi nici mai târziu, nu vom avea alt cuvânt, decât acela pe care l-am avut de la început până azi: Nu suntem noi de vină pentru încăierarea de la hotare, nu suntem noi de vină pentru ura cu care ne împresoară vecinii, dar fiindcă nu putem să facem dreptate tuturor ţărilor pământului, datori suntem să ne scoatem de unde vom putea, dreptatea noastră.

Unde va fi steagul ţării, acolo va fi tot sufletul nostru şi după cum am sprijinit neclintit guvernul ţării, fără să avem nicio legătură cu oamenii guvernului, de asemenea, din ceasul întâi, când vom auzi goarnele sunând, fără să ştim unde porneşte oştirea noastră, o vom însoţi cu cele mai calde urări de izbândă.

Un singur lucru dorim, să o vedem întorcându-se biruitoare. O singură izbândă cerem anului 1916: să ne lase cu hotarele cât se va putea mai întinse pe vechiul pământ al părinţilor noştri. [Ns.]

Sursa: Dumineca Poporului – Repere Monografice – vol. I – Costică Neagu

Întregul material poate fi consultat aici: http://asociatiasimionmehedinti.ro/dumineca-poporului-volumul-i

Sperăm ca sâmburele pentru normalitate și dragoste de valorile adevărate moștenite de la strămoși să rodească in noi cu putere și, cel mai important, să nu uităm să le practicăm în viața de zi cu zi.

Dacă ți-a plăcut articolul, dă-i un share:
0 Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

©2007-2020 Invie Traditia. Toate drepturile rezervate! Site realizat de InMotion Media.

Autentificare

Te poti conecta in contul tau de client prin introducerea datelor de autentificare in campurile de mai jos.

Nu ai cont?

Iti poti crea un cont de client prin una din modalitatile de mai jos.