Tradiţii, obiceiuri şi superstiţii legate de Paşte

Paştele este considerat „sărbătoarea sărbătorilor”, cea care aduce omenirii prin miracolul Învierii Domnului speranţa mântuirii şi a vieţii veşnice. Aceasta este promisiunea făcută de Dumnezeu credincioşilor săi prin fiul Iisus care, în doar o săptămână, numită săptămâna Patimilor, a fost judecat, răstignit pe cruce, a murit, a fost aşezat în mormântul său şi a înviat din morţi după trei zile, aşa cum a prezis. Părintele Arsene Boca ilustrează cu un fin simţ şi mai multă pricepere semnificaţia acestui moment măreţ, într-o predică din 1949: „Căci Iisus o (moartea) biruise în viaţă; iar cu moartea Sa, cea de bună voie, a biruit-o şi pentru toţi oamenii, de la începutul până la sfârşitul lumii”.

Ce presupune Marele Post dinaintea Paştelui?

Pregătirea spirituală pentru sărbătoarea Paştelui începe odată cu postul ce o precede, Marele Post. Această denumire face referire atât la o serie de restricţii pe care credincioşii trebuie să le respecte, dar mai ales la durata sa îndelungată ce numără şapte săptămâni. Acesta este un moment de purificare sufletească ce nu poate să aibă loc fără curăţirea concomitentă a corpului fizic. Credincioşii trebuie să se abţină de la consumarea unor alimente precum carnea, laptele, brânza sau ouăle, precum şi de la anumite pofte trupeşti. Pe vremuri, această perioadă de post coincidea cu intensificare activităţilor casnice din domeniul industriei textile: se torcea, se ţesea şi se cosea de zor.

 

La mijlocul postului, în ziua de Miezul Paresimilor, femeile trebuiau să calculeze cantitatea de cânepă toarsă până în acel moment, să estimeze şi să planifice restul din aceasta, astfel încât să încheie întreata activitate cu bine până în Joia Mare. Tot în această zi, ce cade mereu într-o miercuri, gospodinele numărau ouăle strânse ce urmau a fi vopsite în vederea sărbătorii pascale. Cu toate că, în zilele noastre, aceste obiceiuri par a fi devenit perimate şi puţine sunt acele gospodării ce le mai păstrează intacte şi le perpetuează, frumuseţea lor, modul în care reuşeau să aducă echilibru şi stabilitate vieţii oamenilor din acele timpuri ar trebui păstrate incontestabil ca un reper în propria viaţă actuală.

Obiceiuri religioase şi lumeşti din Săptămâna Patimilor

 

Ultima săptămână a postului este denumită Săptămâna Mare. Acest interval de timp reprezintă trecerea către sărbătoarea Învierii Domnului. În fiecare zi din această săptămână, se ţin slujbe speciale la biserică, intitulate Denii, iar preoţii îndeamnă credincioşii mai mult decât în oricare alte clipe la iertare şi la împăcarea noastră cu toţi cei care considerăm că ne-au greşit într-un fel sau altul.

 

Tot în aceste zile, mai precis de luni până miercuri, trebuie terminată curăţenia casei: se scoate totul la aerisit, sa spală, se calcă, se mătură şi se dă cu aspiratorul, se fac reparaţiile necesare în locuinţă. Miercuri este ultima zi în care bărbaţii se pot ocupa de muncile la câmp sau de orice activităţi bărbăteşti pe care le întreprind în activitatea lor de zi cu zi. După acest zi, urmează ca aceştia să îşi ajute femeile la treburile gospodăreşti pentru pregătirea Paştelui.

 

Joia Mare din Săptămâna Patimilor

 

Joia Mare este o zi cu simbolistică puternică şi aparte. Tradiţia spune că femeile au îndatorirea să meargă la biserică în această zi unde împart colaci de post, vin, fructe şi miere, iar bărbaţii au sarcina de a aprinde focuri în curtea casei sau la cimitir pentru protecţia sufletelor morţilor. În multe case, s-a obişnuit vreme îndelungată să se creadă că aceste focuri au puterea ca, prin intermediul unei zeităţi a morţii, Joimăriţa, să arunce blestem asupra femeilor leneşe dacă sunt prinse dormind în această noapte în care toţi creştinii nu ar trebui să doarmă.

 

La amiaza acestei zile, se vopsesc ouăle. Joia Mare este totodată ziua în care, credincioşii care au postit şi au fost spovediţi, se împărtăşesc şi asistă la slujba de seară, cea care prezintă Denia celor 12 Evanghelii. În timpul acestei slujbe, se spune că fetele tinere obişnuiau să poarte cu ele o sfoară din care făceau câte un nod odată cu citirea fiecărei Evanghelii, sfoară pe care o strecurau apoi noaptea sub pernă ca şi îşi viseze alesul.

 

Vinerea Mare din Săptămâna Patimilor

 

Vinerea Mare, cunoscută şi sub denumirea de Vinerea Patimilor, Vinerea Neagră sau Vinerea Seacă este ziua care aminteşte de jertfa lui Iisus care a murit pe cruce pentru salvarea omenirii. În această zi, credincioşii ţin post negru, iar în cazul în care acesta nu este cu putinţă, trebuie evitate oricum preparatele din urzici care evoca momentul în care trupul gol şi răstignit al Mântuitorului a fost bătut cu aceste frunze înţepătoare. În aceeaşi ordine de idei, trebuie să ne ferim şi de condimentarea mâncărurilor cu oţet, care a fost turnat în dispreţ pe buzele însetate ale lui Hristos.

La slujba de seară, cei prezenţi trec pe sub masa pe care se află Sfântul Epitaf  sau Sfântul Aer,  o icoană pictată pe pânză, reprezentând punerea în mormânt a Domnului. Tot în cadrul acestei slujbe, preoţii scot afară Sfântul Epitaf şi, împreună cu toţii creştinii prezenţi, dau ocolul bisericii de trei ori ca o aducere aminte a celor trei zile petrecute de Hristos în mormânt.

 

O superstiţie spune că, dacă nu plouă în această vinere, este semn bun, şi anume o prevestire a faptului că va fi un an mănos. De asemenea, o alta ne îndemna ca, înainte de răsăritul soarelui, să intrăm într-o apă curgătoare sau măcar să alergăm cu picioarele goale prin iarba peste care s-a depus roua. Astfel, vom fi feriţi de boli pe tot parcursul anului.

 

Sâmbăta Mare din Săptămâna Patimilor

 

Sâmbăta Mare este ultima zi din pregătirea Paştelui când gospodinele coc pasca şi cozonacul, iar bărbaţii sacrifică un miel a cărui carne va fi folosită apoi pentru gătirea drobului, fripturii, ciorbei, ruladei sau plăcintei umplute. Se obişnuieşte ca oasele şi resturile adunate de la tăierea mielului să fie îngropate la rădăcina unui măr sau a unui păr roditor pentru ca sănătatea familiei să fie protejată pe parcursul întregului an.

 

Înainte de a pleca spre biserică, femeile pregătesc un coş cu mâncăruri, pe care îl vor lua cu ele ca să fie sfinţit de preot. Această tradiţie încă se mai păstrează în multe regiuni ale ţării, chiar dacă conţinutul coşului poate varia. La ţară, gospodinele obişnuiesc să îl decoreze cu un ştergar nou peste care aşează bucate precum ouă, cozonac, pască, zahăr, făină, o ramură de busuioc, o bucăţică de carne de miel preparată sau o figurină din aluat ce îl întruchipează şi o sticluţă de vin, toate alături de o lumânare albă aprinsă.

 

În unele zone ale României, familiile obişnuiau în vechime să aducă alături de coşul cu alimente şi un cocoş viu, crescut special pentru acest eveniment. Tradiţia spune că primul căruia îi va fi cântat cocoşul dupa Înviere va avea noroc tot anul. După sfinţirea acestuia, se dădea de pomană celor săraci.

 

Tradiţii, obiceiuri şi superstiţii din noaptea Învierii

 

Se spune că nu trebuie să dormim cu niciun chip în toată răstimpul dinspre Sâmbăta Mare spre duminică, dimineaţă, odată cu terminarea slujbei de la biserică. În această noapte, tradiţia religiosă mărturiseşte că se deschid cerurile, iar Dumnezeu poate vedea doar în sufletul celor treji, a căror cele mai arzătoare dorinţe va căuta să le îndeplinească neîndoielnic.

 

În drum spre slujba de Înviere, trebuie să avem grijă să nu ne împiedicăm ca să nu aveam un an dificil, plin de încercări şi de necazuri. Deopotrivă, hainele ce le purtăm trebuie să fie preferabil noi şi albe, iar la sate, încă se mai respectă în unele zone tradiţia ca femeia să aibă pe ea obligatoriu o cămaşă nouă şi bărbatul măcar o pălărie asemenea, ca un simbol al purificării şi al renaşterii.

 

Odată ajunşi la biserică, asistăm la slujba cea mai importantă a creştinătăţii. La miezul nopţii, preoţii cântă troparul pascal „Hristos a înviat”, credincioşii răspund într-un glas „Adevărat a înviat”, se face ocolul bisericii şi se răspândeşte către toţi cei prezenţi lumina sfântă adusă de la Ierusalim.

 

Lumânarea ce a primit lumina sfântă trebuie să pătrundă aprinsă în casele noastre ca să o binecuvinteze, iar după ce facem semnul crucii, o stingem de pragul de sus al uşii de la intrare. Este important să nu o lăsăm să ardă până la capăt şi să o punem la păstrare într-un loc de cinste în casele noastre. Tradiţia religiosă ne îndeamnă să o reaprindem în orice moment din timpul anului în care ne rugăm pentru rezolvarea unor probleme grave sau pentru orice alte nevoi speciale.

 

După luarea luminii, mult înainte aşadar de momentul în care măcar o parte dintre noi se îndreaptă spre casă, aceia care avem rude ce au părăsit această lume plecăm către cimitirul în care care se află trupul lor neînsufleţit. Se spune că, în noaptea Învierii, mormintele se deschid, iar sufletele morţilor se duc înapoi la casele în care au locuit, unde vor sta până în ziua dinainte de Rusalii. La morminte, familiile trebuie să împartă către săraci şi către copii din alimentele sfinţite întru pomenirea veşnică a sufletelor.

 

Cele trei zile de Paşte. Mâncăruri tradiţionale

 

Celebrarea celor trei zile de Paşte este încărcată de o bucurie imensă, dar şi de multe tradiţii, obiceiuri, precum şi de superstiţii româneşti. Un loc aparte în această sărbătoare îl ocupă mâncărurile tradiţionale, dintre care un loc de seamă îl ocupă bucatele din carne de miel, pasca şi ouăle vopsite, fiecare în parte fiind purtătoare a unei semnificaţii profund religioase.

 

Mielul de Paşte

 

Sacrificarea mielului apare prima oară în Vechiul Testament şi este legată inclusiv, dar nu doar de ieşirea isreaeliţilor de sub robia egipteană, când Dumnezeu le-a cerut evreilor, pentru a putea fi identificaţi, să îşi ungă cei doi uşori şi pragul de sus al casei cu sânge de miel. Cu toate acestea, Paştele ortodox este în esenţă puternic diferit de cel evereiesc, iar simbolul mielului comportă la creştini un sens distinct. În religia ortodoxă, sacrificarea mielului este echivalentul jertfei Mântuitorului, care a murit pe cruce nu doar pentru salvarea unui popor, ci a întregii omeniri. Dintre referinţele biblice care vin în susţinerea celor spuse, reţinem pe următoarea: „ca un miel spre junghiere s-a dus” (Isaia 53, 7).

 

Pasca

 

Pasca reprezintă trupul lui Hristos, iar consumarea acesteia în prima zi de Paşte are rolul de a alunga bolile din trupului omenesc şi de a păzi sufletul de necazuri. Forma tradiţională în care se coace compoziţia acesteia este rotundă, amintind de scutecele pruncului Iisus sau dreptunghiulară şi decorată cu simbolul crucii. O veche credinţă spune că cojile ouălelor care au ajutat la prepararea acestui produs trebuie aruncate într-o apă curgătoare care să le ducă spre locuri ale altor oameni, vestindu-le sosirea acestei sărbători. Aruncarea cojilor semnifică totodată şi o formă de protecţie a păsărilor domestice din gospodării împotriva păsărilor răpitoare.

 

Ouăle vopsite

 

Tradiţia ouălelor vopsite îşi are originea în episodul biblic în care Maica Domnului a aşezat la piciorele fiului răstignit un coş cu ouă, iar acestea s-au colorat în roşu de la sângele care picura din rănile acestuia. Deşi la începuturi, creştinii români vopseau doar în roşu ouăle, în zilele noastre, nu este o greşeală să le vopsim în diferite alte culori precum galben, verde sau albastru.

 

Ciocnitul ouălelor este un un prilej de veselie şi de distracţie pentru cei care iau masa împreună, dar importanţa sa nu trebuie trecută cu vederea: se spune că ne vom întâlni în lumea cealaltă cu cei care ciocnim oul de Paşte. Tradiţia aminteşte şi de câteva reguli după care se desfăşoară acest moment printre care şi cea care ne sfătuieşte să ciocnim doar cap cu cap al oului în prima zi de Paşte, cap cu dos în a doua zi şi dos cu dos în ultima zi. Cei mai vârstnici de la masă sunt primii care ciocnesc, urmaţi de soţi între ei, după care copiii cu părinţii şi, în cele din urmă, aceştia cu toţi ceilalţi prezenţi. De asemenea, ciocnitul poate fi „pe luate”, „pe schimbate”, „pe văzute”, „pe nevăzute”.

 

Nu epuizăm subiectul ouălelor vopsite înainte să trecem în revistă câteva obiceiuri şi superstiţii care, chiar dacă nu mai sunt la fel de cunoscute şi de respectate în zilele noastre, rămân la fel de interesante. Una dintre acestea ne îndeamnă să ne începem masa de paşte cu oul întrucât ne aduce sănătate pe parcursul anului şi ne apără de ghinion, dar doar dacă nu îl servim cu sare. După ce mâncăm conţinutul, coaja acestuia trebuie păstrată de fetele nemăritate ca să grăbească căsătoria sau îngropată de ţărani în pământ pentru a feri vitele de deochi.

 

Un obicei care încă se mai practică în casele unor români, mai ales în zona Moldovei, vorbeşte despre felul în care trebuie să ne spălăm pe faţă dimineaţa, în zilele de Paşte: cu apa dintr-o cană nouă, în care am aşezat în prealabil un ou roşu, unul alb, un bănuţ de argint şi un fir de iarbă verde. Se spune că parcurgerea acestui ritual are grijă de sănătatea noastră în timpul anului, ne aduce prosperitate şi spor în toate activităţile pe care le desfăşurăm.

 

Obiceiuri de Paşte în unele regiuni ale României

 

În zona Transilvaniei, probabil cel mai de renume obicei este cel cunoscut sub denumirea de „stropit”. Deşi preluat din cultura maghiarilor şi cea a germanilor romano-catolici, în care se practică de sute de ani, s-a înrădăcinat în timp şi în tradiţia românilor ortodocşi. Băieţii sau bărbaţii tineri care îl practică îl găsesc drept un bun prilej pentru a petrece timp cu oamenii dragi în veselie, pentru  a socializa şi, de ce nu, chiar de a curta tinerele fete sau de a reînnoi declaraţiile de dragoste făcute nevestelor. Mai precis, acest obicei presupune ca aceştia să meargă pe la casele familiilor în care se găsesc una sau mai multe fete şi să le stropească cu parfum „ca să nu se vestejească”.

 

În Bucovina, fetele tinere se duc în noaptea de Înviere în clopotniţa bisericii şi clătesc cu apă neîncepută limba clopotului. Acest obicei este metafora pentru dorinţa fetelor ca baieţii să alerge după ele precum oamenii care aleargă spre slujba de Înviere atunci când bat clopotele. A două zi, băieţii care răspund chemării se îndreaptă spre casele tinerelor fete cu flori, iar acestea le oferă câte un ou roşu ca simbol al consimţământului lor.

 

În Ţara Moţilor, tinerii băieţi iau în noaptea Învierii toaca de la biserică şi o duc la cimitir, unde au rolul să o păzează de hoţi. Se dă aşadar o „bătălie” între cei ce trebuie să o păzească şi cei care o pot fura. În funcţie de rezultatul acestei întreceri, cade în cinstea celui care a pierdut să dea un ospăţ a doua zi, din a le cărui mâncăruri şi băuturi se vor înfrupta deopotrivă „hoţii” şi „păzitorii”.

 

În Ţara Bârsei, este recunoscut obiceiul numit Junii Braşovului ce constă într-o petrecere ce adună localnici de toate vârstele şi la care are loc întrecerea aruncarii buzduganului între mai multe cete de tineri. Înainte de desemnarea vătafului cetei, adică cel care reuşeşte cea mai bună aruncătură a buzduganului, toate cetele merg în dimineaţa primei zile de Paşte pe la casele vecinilor să anunţe Învierea Domnului. Cu această ocazie, strâng ouă de la fetele tinere care vor fi apoi împărţite la petrecere. Totodată, indiferent de vremea din Duminca Paştelui, junii defilează călare prin centrul oraşului Braşov, într-o paradă cunoscută sub numele de „Coborârea junilor în cetate” sau „Ziua de călări”.

 

În Maramureş, zona Lăpuşului, copii merg pe la familiile prietene şi vecine să anunţe Înviere Domnului. Cu această ocazie şi după tradiţionalul şi nelipsitul salut „Hristos a înviat!”, „Adevărat a înviat!”, primesc în dar câte un ou roşu. Se spune că este de bun augur ca primul copil ce trece pragul casei să fie un băiat întrucât vesteşte un an bun, în care familia vizitată nu are parte de neînţelegeri.

 

Ca o concluzie

 

Indiferent de obiceiurile, tradiţiile şi superstiţiile specifice unei zone sau alteia ale ţării, un lucru rămâne invariabil valabil: toţi creştinii români prăznuiesc această mare sărbătoare a Învierii Domnului. Cu toţii suntem chemaţi în mod simbolic la propria „reînviere”, iar obiceiurile religioase au misiunesa de a ne ajuta să desăvârşim acest proces. Parcurgerea Marelui Post, precum şi participarea la sfânta slujbă a Învierii au scopul de a ne oferi nouă, credincioşilor premisele necesare să întâmpinăm Paştele cu sufletele deschise, pline de bucurie dumnezeiască. Cele trei zile de Paşte pe care le petrecem în sânul familiei şi alături de cei dragi sunt aşadar momente divine, în care fiecăruia dintre noi îi este adresată chemarea de a trăi şi de a împărtăşi această profundă bucurie.

Dacă ți-a plăcut articolul, dă-i un share:
0 Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

©2007-2020 Invie Traditia. Toate drepturile rezervate! Site realizat de InMotion Media.

Autentificare

Te poti conecta in contul tau de client prin introducerea datelor de autentificare in campurile de mai jos.

Nu ai cont?

Iti poti crea un cont de client prin una din modalitatile de mai jos.