32). Prostia de la Galaţi, [ed.], anul II, nr. 42, duminică 26 iunie 1916, p. 1.
Muncitorii, din cauza lipsei, s-au adunat şi au voit în chip de plângere, să meargă cu grămada prin oraş. Se înţelege, că aşa ceva nu se poate îngădui. Când ai lăsa o adunătură de oameni de capul ei, se pot întâmpla multe de toate: bătăi, spargeri de ferestre, răniri, căci cine mai poate şti atunci de unde a pornit o piatră sau cine a dat cu cuţitul. De aceea, stăpânirea a pus şiruri de soldaţi, pentru a opri mersul pe unele strade şi a îndrepta pe oameni la casa lor. Aici începe prostia, şi a lucrătorilor şi a celor care trebuie să păzească rânduiala oraşului. Mai întâi, muncitorii s-au făcut viteji şi-au înaintat până la şirul soldaţilor, ţipând şi împingând înainte.
Curată nebunie, căci fiecare a fost militar şi ştie că de un soldat nu trebuie să te atingi. El are poruncă să facă un lucru şi-l va face. Dacă i s-a dat ordin să tragă, trage, nu poate sta la îndoieli. Aşadar, rău şi fără cale, au făcut muncitorii care s-au răţoit în faţa baionetelor.
A doua prostie e a celor care au lăsat armata singură. Să fi fost de faţă, prefectul, procurorul sau altcineva mai mare, ar fi putut să cheme doi-trei muncitori şi să le spună lămurit. Oameni buni, nu vă jucaţi cu focul. Să vină câţiva la primărie ori la prefectură, să spună omeneşte ce au de spus, căci cu ţipetele nu ajungem la nimic, iar armata are ordin să tragă. Pe calea asta, de bună seamă că se ajungea la o potolire, dar din lipsa de grijă a celor cu privegherea, soldaţii au rămas singuri în faţa năvălitorilor şi când i-au văzut că dau buzna şi încep a lovi, au tras. Opt morţi şi peste 20 de răniţi au rămas locului, iată isprava prostiei omeneşti.
Se înţelege că prefectul, procurorul şi alţii au fost pedepsiţi, unii daţi afară din slujbă, alţii mutaţi, dar cine mai învie pe cei 8 nenorociţi? Din suflet ne pare rău de această întâmplare, dar dreptatea cere să spunem că vinovaţi sunt şi muncitorii, şi slujbaşii oraşului, care n-au avut grijă să fie de faţă spre a împăca lucrurile. Să de Dumnezeu ca prostii de astea să nu se mai întâmple. [Ns.]
33). Judecata celor cinstiţi, [ed.], anul II, nr. 43, duminică 3 iulie 1916, p. 1.
De la Movilă şi până la Constanţa, am mers zilele astea cu un birjar, de loc din Călăraşi, om păţit care a venit să se lupte cu viaţa, tocmai la malul mării.
– Ai făcut oaste?
– Cum nu. Am făcut şi mobilizarea.
– Ei, era bine?
– Pentru mine, nu prea. Îmi luase caii de rechiziţie, îmi luase trăsura la corp la Hairanchios. Nevasta făcuse un băiat. Mi-a dat Dumnezeu cinci. Parale, ioc. Apoi mi-a povestit cum s-au întors toate spre norocul băiatului şi că acum i-a cumpărat şi loc de casă în Constanţa.
– Va să zică ţi-a mers bine?
– Mie nu prea. Mi s-a stricat trăsura, mi-au betejit caii, dar dacă la paguba mea mică, a ieşit folos mare pentru ţară – atât pământ la hotar -, se cheamă că a fost bine. Mărturisesc că judecata asta m-a făcut să deschid ochii mari. Iată un om muncitor, cu o casă de copii care se gândeşte şi la nevoile ţării, chiar când el se alege cu pagubă. Atunci l-am întrebat.
– Da acum ce facem?
– Păi dă…nu citeşti?
– Nu, că prea spun minciuni. Spun mereu că lumea vrea război şi eu văd că la noi nimeni nu caută război, fiecare îşi vede de treburile lui.
– Va să zică, n-ai avea chef să mergi la război?
– Asta nu zic. De mers, cum să nu merg eu, când porneşte o ţară întreagă!
Eu m-am şi mutat de la Călăraşi, la Regimentul 34 din Constanţa, dar e vorba să merg cu socoteală. Că dacă ne luam după gura celor care ţipă mereu de 2 ani, să intrăm în război, ce se mai înţelegea de ţara noastră? Când o fi să pornim, încaltea să ajungem la izbândă. O şti el, regele şi Brătianu ce fac, că doar n-or fi dormind. Eu zic atât, că dacă intram de la început, ne ieşea sufletul din noi până acum. Şi bine au făcut cei cari au chibzuit din capul locului, să aşteptăm. Ită judecata omului muncitor, e gata oricând să pornească, dar cât stă acasă, el îşi vede de treabă şi nu vorbeşte în dodii, ci spune faptele cum sunt.
La Ciulniţa, dau de un avocat. Fireşte, a venit vorba de război. Nu pot înşira aici, toată sporovăiala limbutului, dar una trebuie să o spun cetitorilor. Zicea cel cu spor la limbă, că dacă lumea nu făcea întruniri şi zarvă, noi am fi plecat de la început cu ungurii. Nu i-am răspuns nimic, căci omului care minte cu ochii deschişi. Degeaba te-ai sili să-i araţi adevărul. Toată lumea ştie că Sfatul de Coroană s-a adunat chiar de la începutul războiului şi a hotărât să aşteptăm, pe când nimeni nu zicea nici pâs! Cuvântul aşteptare a fost pus înainte de Alexandru Marghiloman şi primit de toţi cei de faţă, afară de Petre Carp.
Aşadar, noi luasem hotărârea să aşteptăm într-o vreme pe când nu se auzea nicio bâzâitură prin cafenele. Acesta e adevărul. Ce urmează de aici? De aici eu trag aceeaşi încheiere, ca şi în numerele unde scriam despre Şcoala muncii şi anume: Singurii oameni care muncesc din greu, aceia vorbesc şi cinstit. Pe când cutare flecar care mânjeşte hârtia cu cerneală ori îndrugă vorbe de clacă, punând şi ţara la cale, când habar n-are de o sută şi o mie de lucruri care ar trebui ştiute, e mai primejdios decât un turbat. De aceea, noi din capul locului, am spus: Unde e Steagul Ţării, acolo vom merge, fără nicio şovăire. Să cadă păcatul pe capul aceluia care nu va fi vegheat în destul, dar până va veni vremea să facem pasul hotărâtor, nu ne-am sfiit şi nu ne sfiim să spunem că rău a făcut I. Brătianu, lăsând mulţi năuci să latre la lună.
Poporul nostru – înţeleg poporul muncitor – e cu scaun la cap şi n-avea nevoie de trăncăneala nimănui, c-o să-şi facă datoria deplin. Dovadă, tovarăşul meu de drum de pe malul mării care judeca mai drept şi vorbea cinstit decât cărturarul de la Ciulniţa. [Ns.]