Într-o gospodărie de altădată erau munci pe care o familie le putea duce singură. Dar veneau și zile în care câmpul trebuia lucrat repede, recolta strânsă la timp sau o treabă mare încheiată înainte ca vremea să se schimbe.
Atunci, ajutorul celorlalți conta.
În satul românesc, una dintre formele de muncă făcută împreună era claca. În sensul păstrat de sursele etnografice, aceasta desemna munca benevolă și colectivă făcută de țărani în folosul altora, de multe ori urmată de o mică petrecere.
Nu era o echipă angajată pentru o zi și nici o activitate organizată după un program tipărit. Era un mod prin care oamenii din aceeași comunitate puteau rezolva o muncă dificilă mai repede, folosind ceea ce aveau la îndemână: timp, pricepere și mai multe perechi de mâini.
Ce era, de fapt, claca
Cuvântul „clacă” are o istorie mai complicată și trebuie făcută o diferență importantă. În istoria socială, termenul este folosit și pentru obligațiile de muncă ale țăranilor dependenți față de stăpânul moșiei. În lumea obiceiurilor sătești însă, întâlnim și claca voluntară, bazată pe ajutorul oferit unui membru al comunității.
Despre aceasta din urmă vorbim aici.
Dicționarul de simboluri și credințe tradiționale românești realizat de etnologul Romulus Antonescu definește claca drept o muncă benevolă și colectivă, făcută de țărani unii în folosul altora.
Așadar, vecinii nu se adunau pentru orice treabă măruntă din gospodărie. Claca avea sens mai ales atunci când volumul de muncă era mare și mai mulți oameni puteau schimba cu adevărat ritmul lucrului.
În loc ca o familie să muncească multe zile, o parte importantă din treabă putea fi făcută într-un timp mai scurt.
Era mai simplu să termini o muncă grea cu tot satul? Nu chiar cu tot satul
Când vorbim astăzi despre tradițiile de la sat, există uneori tendința de a transforma comunitatea într-o imagine ideală în care toată lumea lăsa orice avea de făcut și venea imediat în ajutorul vecinului.
Realitatea era mai practică.
Claca presupunea participarea unui grup de oameni și putea lua forme diferite de la o comunitate la alta. Studiile etnografice documentează asemenea forme de muncă în comun inclusiv în legătură cu secerișul și alte activități ale societății tradiționale.
Și tocmai aici se vede rostul ei. Unele munci aveau un timp potrivit. La seceriș, de exemplu, zilele de lucru nu puteau fi amânate la nesfârșit, iar numărul oamenilor implicați făcea o diferență.
Am povestit deja despre ce mâncau românii la seceriș și cum arătau mesele din zilele lungi de muncă. Claca ne ajută să privim aceeași perioadă dintr-un alt unghi: nu ce se punea pe masă, ci cum reușeau oamenii să ducă la capăt munca.
Ajutorul nu se măsura întotdeauna în bani
Într-o economie gospodărească, nu fiecare ajutor trebuia transformat într-o plată în bani. Puteai oferi, la rândul tău, muncă.
Astăzi veneai să ajuți într-o gospodărie, iar într-un alt moment puteai avea tu nevoie de oameni. Tocmai această legătură dintre muncă și relațiile din comunitate apare în cercetările dedicate clăcii și formelor tradiționale de muncă în comun.
Dar exista și o altă situație: omul care avea nevoie de ajutor poate că nici nu dispunea de toate uneltele sau animalele necesare pentru a-și lucra pământul.
Un exemplu documentat în zona Chioarului vorbește despre „darul în muncă”, o clacă organizată de Sfântul Gheorghe pentru un sătean care avea pământ de arat și semănat, dar nu avea uneltele și vitele de tracțiune necesare. Ajutorarea unui om sărac era considerată atât de importantă încât munca respectivă nu era privită ca o încălcare a zilei de sărbătoare.
Este un exemplu concret care arată că munca în comun nu ținea doar de eficiență. Uneori, comunitatea acoperea ceea ce unei gospodării îi lipsea.
După muncă, oamenii nu plecau neapărat direct acasă
Definițiile etnografice ale clăcii amintesc și un detaliu important: munca era însoțită, în mod obișnuit, de o mică petrecere.
Are sens dacă ne gândim la felul în care se desfășura o asemenea zi. Mai mulți oameni munceau pentru aceeași gospodărie, iar gazda trebuia să îi primească. Mâncarea și timpul petrecut împreună făceau parte din întâlnire.
Asta nu înseamnă că fiecare clacă se transforma într-o sărbătoare mare, cu mese nesfârșite și tot satul la joc. Obiceiurile puteau diferi, iar cercetările etnografice arată forme locale ale clăcii și șezătorii.
Important este altceva: munca nu era desprinsă complet de viața socială a satului.
Oamenii vorbeau în timp ce lucrau, se întâlneau și, după ce treaba era terminată, puteau rămâne împreună. Din acest motiv, claca avea și un rol în relațiile dintre membrii comunității, nu doar în rezolvarea unei munci.
Claca și șezătoarea nu erau același lucru
Cele două sunt uneori puse în aceeași categorie pentru că adunau mai mulți oameni și îmbinau lucrul cu socializarea. Totuși, nu ar trebui confundate.
Claca era legată de o muncă făcută colectiv în folosul cuiva. Șezătoarea avea propriile forme și contexte, iar studiile etnografice le tratează distinct chiar și atunci când analizează ambele obiceiuri în aceeași comunitate.
Diferența este importantă mai ales dacă vrem să înțelegem viața satului dincolo de imaginile generale cu „oameni adunați la lucru”.
La clacă exista, în primul rând, o treabă de terminat.
Poate era nevoie de ajutor la o muncă agricolă. Poate o gospodărie nu avea suficiente brațe de lucru sau mijloacele necesare. Motivul întâlnirii era concret, iar partea socială se construia în jurul muncii.
Când mai multe perechi de mâini schimbau ritmul unei zile
Este ușor să vorbim despre munca din satul tradițional folosind expresii precum „viață simplă” sau „trai în tihnă”. Numai că multe dintre activitățile gospodăriei erau solicitante și depindeau de anotimp.
Am văzut deja câtă grijă presupunea păstrarea alimentelor vara fără frigider și cum pregătirea cămării pentru iarnă începea odată cu roadele verii. În spatele acestor lucruri stătea însă muncă: cultivat, cules, transportat și pregătit.
Claca rezolva o problemă foarte practică. Atunci când o muncă era prea mare pentru câțiva oameni sau trebuia terminată repede, comunitatea putea mări, pentru o zi, puterea de lucru a unei gospodării.
Fără utilajele pe care le avem astăzi, diferența dintre patru oameni și cincisprezece oameni era una cât se poate de reală.
Un obicei care spune multe despre felul în care funcționa comunitatea
Claca nu trebuie idealizată și nici transformată într-o poveste în care în sat nu existau conflicte, diferențe sau probleme.
Dar, în forma ei de muncă voluntară, ne arată ceva concret despre organizarea comunităților tradiționale: anumite nevoi puteau fi rezolvate prin participarea mai multor oameni.
Uneltele, animalele de muncă și timpul nu erau distribuite egal între gospodării. Exemplul „darului în muncă” din Chioar arată tocmai o situație în care oamenii se adunau pentru a ajuta un sătean care avea pământ, dar nu dispunea de mijloacele necesare pentru a-l lucra.
Astăzi, când avem nevoie de ajutor pentru o lucrare mare, căutăm o firmă, cerem o ofertă sau închiriem echipamente. În gospodăria de altădată, una dintre soluții putea veni de mult mai aproape.
De la vecini, rude și ceilalți oameni ai comunității.
Iar după o zi de muncă, masa avea și ea rostul ei. La Învie Tradiția vorbim adesea despre vasele tradiționale din lut și obiectele folosite în gospodăria românească nu doar pentru felul în care arată, ci și pentru locul pe care îl aveau în viața de zi cu zi.
Pentru că tradiția nu s-a construit numai în zile de sărbătoare. O bună parte din ea s-a format și în zilele obișnuite, când oamenii aveau o treabă de terminat și, uneori, o terminau împreună.