Duminica, ziua care ne invită la odihnă și regăsire, este din nou aici. Și odată cu ea, continuăm călătoria în cadrul seriei noastre dedicate – Dumineca Poporului #3.
Când cunoşti pe om?
Iubiţi cetitori, ca să cunoşti pe un om, nu e nevoie să te uiţi la el de dimineaţa până seara, să-i numeri şi dinţii din gură.
E destul să-l vezi pe om la o nevoie mare. Atunci înţelegi repede cât îi poate capul. Dacă îşi adună toate minţile şi îşi încordează toate puterile, ca să biruie nevoia, chiar dacă s-ar întâmpla să nu izbutească dintr-o dată, să ştii că acela e om vrednic.
E destul să-l vezi pe om la o nevoie mare. Atunci înţelegi repede cât îi poate capul. Dacă îşi adună toate minţile şi îşi încordează toate puterile, ca să biruie nevoia, chiar dacă s-ar întâmpla să nu izbutească dintr-o dată, să ştii că acela e om vrednic.
Dimpotrivă, dacă vezi pe unul că îndată ce a scăpat de un necaz, îşi târăşte picioarele ca mai înainte, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, să ştii că omul acela e sec la suflet. Nici norocul, nici nenorocirea nu-l învaţă minte. De la omul acela nu-i mult de aşteptat.
Tot aşa e şi cu popoarele. Când vei vedea că un neam nu-şi pierde cumpătul de fericire şi mai ales, nu ţi-l pierde în vreme de cumpănă, să ştii că poporul acela e un popor temeinic. Bulgarii, de pildă: acum trei ani săriseră grecii, sârbii şi românii, asupra lor şi le mai tăiară din unghii. Văzut-aţi ce vorbă a spus atunci regele lor? S-a închis în mâhnirea lui, ca unul care jeleşte un mort şi a spus ostaşilor: acum înfăşuraţi steagurile voastre şi aşteptaţi ceasul să le desfăşurăm iarăşi… Orice om chibzuit, trebuia să-şi dea
seama că vecinul nostru de peste Dunăre, e tare în cugetul lui despre sine, că de planurile lui nu se lasă cu una, cu două. Şi vedeţi, s-a ţinut de cuvânt. Bulgarii stau acum mai sus decât oricând.
Să ne uităm aşadar şi la poporul nostru, să vedem cum a cugetat şi cum a lucrat când se afla în vremuri grele, pentru ca să înţelegem cât e de vârtos, ori cât s-a arătat de slab. [Ns.]
Anul cel greu
8). Anul cel greu, anul II, nr. 21, 31 ian. 1916, p. 1. Să privim pe români, după războiul cu turcii. Anul 1878 e unul din cei mai negri din calendarul vieţii noastre ca popor.
1). Ne întorsesem de peste Dunăre cu gheaţa în sân. Ruşii ne furaseră Basarabia, iar ca o culme a batjocurii, ne ameninţau şi oştirea cu dezarmarea. Îi ajutasem la Plevna şi la Griviţa, ne rugaseră cu umilinţă: ,,Treceţi Dunărea pe unde puteţi şi cum vreţi, creştinătatea e în primejdie!” -, aşa scrisese fratele ţarului, iar acum ostaşii de la Plevna se trăseseră spre munte şi spre Oltenia, căci ruşii le arătau vârful săbiilor!! Mai mare nedreptate şi batjocură nici nu se poate închipui!
2). Alta. Hotarul peste Dunăre ieşise păcătos. Englezii ne sfătuiseră să ne împotrivim Rusiei, să nu stăm deloc la tocmeală cu ea. Şi în loc să fi luat Deliormanul până la Rusciuc şi Varna, unde nu se afla nici sămânţă de bulgar, ci numai turci şi tătari, în loc să fi avut acum încă un judeţ ca Constanţa, plin de mocani, ne-am potrivit minciunilor Angliei, care ne-a întărâtat contra Rusiei până ce a pus ea mâna pe Insula Cipru şi ne-am ales cu graniţa proastă, pentru care am avut atâtea griji şi supărări la 1913.
3). Altă belea. Prin articolul 7, ni se punea laţul la gât, să dăm drepturi evreilor.
4). Şi ca şi cum n-ar fi fost destul, hai şi buclucul cu Dunărea. Franţa, sora noastră cea mare, pentru care spărsesem geamurile nemţilor la 1870, găsise de cuviinţă să se cumetrească cu Austria, pe spinarea noastră. Franţa pusese cuvânt ca Austria să fie mare şi tare în apele Dunării, adică ne aşeza cu mânuşiţa ei de soră, mărăcinele în uşa şi ferestrele noastre!
Într-adevăr, nici că se putea strâmtoare şi jale mai mare. Dacă părinţii noştri ar fi avut sufletul bulgarilor, ar fi trebuit ca la 10 Mai, să fi ieşit cu steagurile oştirii cernite, ar fi trebuit să pună în calendarul ţării, o mare cruce neagră lângă războiul cu turcii.
Şi ca niciodată în viaţa noastră, ar fi trebuit să ne dezmeticim şi să vedem limpede: Cine sunt duşmanii în afară? Cine sunt duşmanii înăuntru? Ce e de făcut pentru a ne ridica deasupra nevoilor?
Şi ca niciodată în viaţa noastră, ar fi trebuit să ne dezmeticim şi să vedem limpede: Cine sunt duşmanii în afară? Cine sunt duşmanii înăuntru? Ce e de făcut pentru a ne ridica deasupra nevoilor?
După război
9). După război, anul II, nr. 21, 31 ian. 1916, p. 1. Era vădit pentru orişicine că o ţară ca a noastră, duşmănită de toate puterile vecine, trebuia să se bizuie pe o armată cât mai puternică. La apus aveam proces cu ungurii, nesăţioşi ca totdeauna şi cu gând rău asupra noastră.
La răsărit, proces cu ruşii care ne furaseră de 2 ori într-un veac (la 1812 şi la 1878). La miazănoapte, proces cu rutenii, care ne-au smuls jumătate din Bucovina, fiind ajutaţi de viclenia austriacă. La miazăzi, proces cu bulgarii pe care ni-i ridicasem în coastă şi cu sârbii care asupresc pe românii din Craina, întocmai ca şi ungurii. Era lesne de văzut că odată şi odată, procesele astea vor veni la înfăţişare, poate unul, poate două, poate toate deodată, cum vedem că s-a şi întâmplat azi.
Ce trebuia să facă părinţii noştri? Trebuia să vadă că singurul sprijin al ţării e în oştire. Dar ca să ai oştire mare şi puternică, trebuia să avem plugari mulţi, sănătoşi şi cu bună stare, căci plugarii sunt temelia oştirii noastre. Aşadar, trebuia ca a doua zi după ce ne-am întors de peste Dunăre, la 1878, să fi îngrijit de împroprietărirea ţăranilor fără pământ. Şi nici nu era nevoie de vreo lege nouă, ci numai să fi împlinit ceea ce rânduise legea de la 1864, să fi dat adică însurăţeilor pământ din moşiile Statului.
Ce-au făcut părinţii noştri? În loc să se îngrijească de oştire şi de plugari, s-au apucat de reforma Constituţiei. Curat vorba ceea: Chelului ce-i trebuie? Tichie de mărgăritar! Parcă dacă pui nişte bolnavi în 3 case în loc de 4 case, se fac mai repede sănătoşi? Aşa şi noi cu 3 colegii în loc de 4…!
Ce-au făcut părinţii noştri? În loc să se îngrijească de oştire şi de plugari, s-au apucat de reforma Constituţiei. Curat vorba ceea: Chelului ce-i trebuie? Tichie de mărgăritar! Parcă dacă pui nişte bolnavi în 3 case în loc de 4 case, se fac mai repede sănătoşi? Aşa şi noi cu 3 colegii în loc de 4…!
Dar la urma urmei, puteau să facă şi 2 şi 9 şi câte ar fi vrut. Vorba era să nu uite de nevoia cea grabnică: armata şi plugarul, iar părinţii noştri, Dumnezeu să-i ierte, au uitat. Dovada e, că în loc să dea pământ ţăranilor, au vândut moşiile statului, proprietarilor mari, până ce a venit legea lui Carp la 1889, hotărând abia atunci să nu se mai dea pământul statului decât la ţărani. Astfel au trecut 10 ani de la război şi am pierdut timpul de pomană, în loc să ne gândim la nevoile ţării. (urmare în numărul viitor) [Ns.]
Semne bune
10). Semne bune, [ed.], anul II, nr. 22, 7 febr. 1916, p. 1. Şi din puţin se cunoaşte felul omului. A fost de curând o nuntă la Turnu Severin. Un ofiţer din Bucureşti lua o fată din partea locului. La nunta aceea a venit prinţul Carol ca să cunune. Bun obicei şi vechi. Se pomeneşte din vechime, că Domnii noştri aveau deprinderea de a se coborî în mijlocul norodului şi a se face părtaşi la bucuriile sau la întristările supuşilor lor. A te apropia de popor nu e însă destul. Poţi să stai alături la un pas de cineva, iar cu sufletul să fii la o mie de poşte departe. Sunt oameni care chiar şi când râd, par că îngheaţă pe cei dimprejurul lor. Când întind mâna, li se pare că se molipsesc, aşa se ţin de sus.
Nu astfel e prinţul Carol, viitorul nostru rege. Auzim că la nunta aceea a dat mâna cu toată lumea şi-a luat le joc pe toate fetele, fără osebire. Apoi, faţă de femeile bătrâne s-a purtat cu o tinerească cuviinţă, sărutându-le mâna tuturor. Va zice oarecine că nu-i lucru mare. Da, nu-i lucru mare să te pleci să săruţi şi să schimbi o vorbă două cu fiecare, dar şi dintr-atâta se cunoaşte felul omului, când vezi că astfel de lucruri mărunte le face cu rânduială, cu bunăcuviinţă şi din toată inima.
Lumea care a fost de faţă la acea nuntă, a rămas foarte însufleţită, iar bătrânii binecuvântau pe urmaşul regelui nostru.
Lumea care a fost de faţă la acea nuntă, a rămas foarte însufleţită, iar bătrânii binecuvântau pe urmaşul regelui nostru.
Pentru ce? Pentru că toţi ne dăm seama, că ne aşteaptă grele încercări şi, după cum, un pas greşit de sus ne poate duce de râpă, de asemenea, un pas fericit ne poate fi de cel mai mare folos.
Iată de ce, pătrunşi de bunul gând al regelui nostru către ţară, pe care l-a dovedit ori de câte ori a spus un cuvânt către oştire, e o bucurie să vedem şi pe tânărul prinţ, că e un fiu ascultător către părintele său, dând pildă de fiu bun tuturor tinerilor din ţară, iar ofiţerilor la ale căror bucurii ia parte, dându-le pildă de credinţă către roate legile tovărăşiei ostăşeşti.
Fie ca până la sfârşitul acestui an, să putem vedea pe regele Ferdinand, întorcându-se biruitor de pe câmpul de război, iar pe tânărul căpitan Carol alături de El, ca o chezăşie pentru alte greutăţi în viitor. [Ns.]
Sursa: Dumineca Poporului – Repere Monografice – vol. I – Costică Neagu
Întregul material poate fi consultat aici: http://asociatiasimionmehedinti.ro/dumineca-poporului-volumul-i