Pentru mulți dintre noi, 15 august înseamnă astăzi o zi liberă, mesaje trimise celor care poartă numele Maria și, poate, o masă în familie. În satul românesc de altădată însă, Sântămăria Mare avea un loc mult mai bine conturat în calendarul anului.
Ziua era legată, înainte de toate, de sărbătoarea creștină a Adormirii Maicii Domnului, unul dintre cele mai importante praznice închinate Fecioarei Maria. În tradiția populară, numele de Sântămăria Mare o diferenția de Sântămăria Mică, sărbătorită la 8 septembrie.
Dar 15 august nu rămânea doar între zidurile bisericii. În jurul sărbătorii se adunaseră, în timp, obiceiuri legate de familie, târguri, munca din gospodărie și chiar apropierea unui nou ritm al anului.
Înainte de sărbătoare veneau două săptămâni de post
Sântămăria Mare nu apărea, pur și simplu, într-o dimineață de august. Sărbătoarea era precedată de Postul Adormirii Maicii Domnului, o perioadă de două săptămâni de pregătire duhovnicească.
Asta schimba și ritmul meselor din casă. Pentru familiile care țineau postul, zilele de dinainte de 15 august aveau alte reguli alimentare, iar sărbătoarea venea după această perioadă de cumpătare.
În ajun și în ziua praznicului, biserica devenea unul dintre punctele importante ale comunității. Sursele bisericești amintesc slujbele și privegherea din seara anterioară, iar marile mănăstiri cu hramul Adormirii Maicii Domnului atrăgeau numeroși pelerini.
Pelerinajele apar și în documentarea etnografică a sărbătorii, alături de praznicele pentru pomenirea morților și de pomenile oferite celor în viață.
Pe 15 august, la biserică ajungeau și roadele pământului
Sântămăria Mare venea într-un moment în care munca verii începea deja să se vadă în gospodărie. Grădinile și livezile ofereau roade, iar în unele tradiții locale, la biserică erau sfințite roade ale pământului. Se împărțeau, de asemenea, struguri și faguri de miere.
Detaliul spune multe despre locul sărbătorii în viața satului.
Oamenii nu trăiau separat viața religioasă și munca din gospodărie, așa cum am putea împărți noi astăzi lucrurile în două capitole diferite. Hrana venea din pământ, din livadă și din munca familiei, iar o parte dintre roade ajungeau să fie oferite și împărțite.
În același timp, august era deja luna în care cămara pentru iarnă începea să se umple. Fructele și legumele nu se coceau după programul gospodinei, așa că trebuiau culese și pregătite atunci când le venea vremea.
Sântămăria Mare se afla chiar în mijlocul acestei perioade de muncă.
O sărbătoare putea schimba și calendarul satului
Calendarul tradițional nu însemna doar o succesiune de sfinți și sărbători. Anumite zile deveneau repere după care oamenii își organizau activitățile.
În documentarea Institutului Național al Patrimoniului, Sântămăria Mare este asociată cu începutul târgurilor și iarmaroacelor de toamnă, dar și cu deschiderea sezonului de nunți.
Asta nu înseamnă, desigur, că în fiecare sat din România se organiza un târg pe 16 august sau că toate nunțile începeau după aceea. Obiceiurile puteau varia de la o zonă la alta.
Însă o sărbătoare mare putea funcționa ca reper.
După perioada postului, începea o etapă în care comunitatea se putea întoarce la petreceri și nunți. În același timp, târgurile aduceau laolaltă oameni din mai multe locuri, produse și mărfuri.
Pentru sat, asemenea întâlniri aveau un rost foarte practic. Erau ocazii de schimb și comerț, dar și momente în care oamenii se vedeau dincolo de cercul restrâns al gospodăriei.
În vii începea o altă grijă
Printre obiceiurile consemnate pentru Sântămăria Mare apare și angajarea pândarilor la vii.
Este unul dintre acele detalii care ne ajută să vedem sărbătoarea dincolo de superstiții.
Pe măsură ce strugurii se apropiau de coacere, via trebuia păzită. Roada pentru care se muncise nu putea fi lăsată fără supraveghere tocmai în perioada în care devenea tot mai aproape de cules.
Calendarul popular păstra astfel de repere pentru că oamenii aveau nevoie de ele. O zi cunoscută de toată comunitatea era mai ușor de ținut minte decât o dată notată într-o agendă agricolă.
Sântămăria Mare spunea, într-un fel, că vara înaintase suficient de mult încât anumite griji ale gospodăriei să se schimbe.
La munte, sărbătoarea era legată și de oi
Aceleași surse etnografice consemnează, pentru 15 august, coborârea oilor din munte.
Și aici trebuie să păstrăm puțină măsură. Transhumanța și calendarul pastoral au avut forme diferite în funcție de regiune și de comunitate, așa că nu putem spune că toate turmele din România coborau în aceeași zi.
Important este însă rolul datei ca reper în calendarul popular.
Așa cum am văzut și în cazul Măsurii oilor, viața pastorală avea propriile momente importante. Plecarea, pășunatul și întoarcerea nu erau activități desprinse de anotimp.
Pentru oamenii care trăiau din creșterea animalelor, trecerea timpului se măsura și prin aceste schimbări.
Florile culese de Sântămăria Mare ajungeau lângă icoană
În tradițiile populare documentate pentru această zi, florile erau culese și așezate la icoana Maicii Domnului, fiind păstrate apoi cu rol de leac în credința populară.
Este important să privim aceste practici în contextul lor. Nu vorbim despre recomandări medicale, ci despre credințe și gesturi păstrate în comunitățile tradiționale.
Pentru omul satului, plantele nu erau întotdeauna împărțite clar între „decor”, „hrană” și „leac”, așa cum le organizăm noi astăzi. Cunoștințele despre plante se transmiteau în familie și în comunitate, iar unele flori sau buruieni căpătau și o semnificație religioasă ori rituală.
Așezarea florilor lângă icoană lega, încă o dată, gospodăria de sărbătoare.
Sântămăria Mare nu însemna că vara se terminase
La 15 august, zilele puteau fi încă foarte calde, grădina avea în continuare nevoie de muncă, iar în multe gospodării perioada cea mai aglomerată a pregătirilor pentru iarnă abia începea.
Tocmai de aceea, nu ar fi corect să spunem simplu că Sântămăria Mare „încheia vara”.
Mai degrabă, sărbătoarea marca o schimbare de ritm în calendarul popular. Începerea târgurilor de toamnă, paza viilor și reperele pastorale consemnate de etnografi arată că oamenii începeau să privească spre etapa următoare a anului.
În casă, alimentele trebuiau păstrate fără frigider, iar ceea ce ofereau grădina și livada era pregătit treptat pentru lunile următoare.
Vara nu plecase. Dar gospodăria nu mai era la începutul ei.
O zi mare în biserică și un reper în viața de zi cu zi
Sântămăria Mare arată foarte bine cât de strâns erau legate sărbătorile de ritmul comunității.
Pe 15 august, oamenii mergeau la biserică și cinsteau Adormirea Maicii Domnului, sărbătoare atestată în tradiția creștină de secole și fixată la această dată în Răsărit.
În jurul praznicului, satul își păstrase însă și propriile repere: roade oferite, pelerinaje, târguri, nunți și activități legate de vie sau de păstorit.
Nu toate obiceiurile se întâlneau peste tot și nu toate au ajuns până la noi în aceeași formă. Dar împreună ne ajută să înțelegem de ce 15 august era mai mult decât o dată încercuită în calendar.
Era o sărbătoare mare, dar și una așezată în mijlocul vieții reale a satului, între biserică, câmp, vie și gospodărie.
La Învie Tradiția ne întoarcem adesea la astfel de momente tocmai pentru că obiectele și obiceiurile tradiționale se înțeleg mai bine atunci când știm cum erau folosite și în ce fel de viață își aveau locul.
Pentru că tradiția nu însemna numai zile ieșite din comun. De cele mai multe ori, ea creștea chiar acolo unde sărbătoarea se întâlnea cu lucrurile care trebuiau făcute a doua zi.