24). Prinţul moştenitor, [ed.], anul II, nr. 34, duminică 1 mai 1916, p. 1.
În ziua de Sfântul Gheorghe, s-au adunat la Bucureşti căpeteniile cercetaşilor din toată ţara, spre a se sfătui cum să pună la cale îndreptarea tineretului. Până acum, a fost vorba mai mult de tineretul din oraşe, acum a venit şi rândul satelor. Prinţul Carol, viitorul rege al ţării, a arătat în cuvinte foarte frumoase, cât preţ pune El pe ridicarea satelor.
Ca unul care a cutreierat ţara, de la munte la mare şi cunoaşte poporul nostru, atât în partea lui cea bună, cât şi în cea slabă, capul cercetăşiei din ţară a atras luare aminte a tuturor, despre starea satelor noastre. Mai întâi stăm rău cu sănătatea. În Satul Comana (Vlaşca) – unde prinţul moştenitor a mers împreună cu cercetaşii şi a intrat în casele oamenilor, să le vadă gospodăria -, s-a aflat că din 250 de copii cari se nasc în fiecare an în acea comună, aproape 200 mor. În trei luni de zile, anul acesta, s-au născut 100 şi au murit 86. Gândiţi-vă ce spor poate fi în gospodăria cuiva, când din 2 lei şi jumătate, ar pierde 2 lei şi i-ar mai rămâne doar 50 de bani!
Fireşte, sunt multe împrejurări care lămuresc păcatele noastre, dar una dintre cele mai mari, este necurăţenia şi lipsa de pricepere în căutarea sănătăţii. De asemenea, sunt lipsuri şi în purtarea sătenilor noştri. Câte obiceiuri rele, câte apucături neomenoase…!
Aşa stând lucrul, Prinţul Carol a hotărât să-şi întoarcă ochii spre sate. Vrea să vadă câţi oameni de inimă îi vor sta în ajutor pentru ridicarea ţărănimii noastre, începând mai întâi cu creşterea copilăretului.
E o zi mare în viaţa poporului românesc, pentru că nu în orice vreme poate fi în capul ţării un prinţ tânăr, plin de dragoste de a lucra şi hotărât la fapte. În Serbia, mai anii trecuţi, moştenitorul Coroanei era u zevzec, care bea cu ofiţerii şi se bătea cu ei până ce a fost dat la o parte şi i-a luat locul un alt prinţ mai cu minte. Încă o dată, e un mare noroc că avem lângă tron un tânăr atât de inimos. Capii satelor şi, îndeosebi, proprietarii cu învăţătură, medicii, învăţătorii, preoţii, administratorii de plasă şi toţi cari au ţintă mai înaltă în viaţă, să asculte glasul ce le vine de lângă Tron şi să pornească la lucru. Noi, cei de lângă Dumineca Poporului, zicem vrednicului prinţ: Într-un ceas bun, iar bătrâneţile să-i răsplătească însutit osteneala tinereţilor. [Ns.]
25). După împrumut, [ed.], anul II, nr. 35, duminică 8 mai 1916, p. 1.
Încercarea a ieşit bine. Ţara a cerut un împrumut de 150 de milioane, locuitorii au pus mână de la mână şi i-au dat 400 de milioane.
Guvernul însă a oprit împrumutul înainte de ziua hotărâtă, aşa că mulţi nici n-au putut să se facă părtaşi cu împrumutarea, dar dacă ar fi ţinut scrierea încă o săptămână ori două, de bună seamă, suma se urca la 600 ori 700 de milioane. Laudă se cuvine tuturor celor care au scos banul din pungă spre a împrumuta Ţara. Pentru ce? Pentru că acum întâiaşi dată arătăm streinilor, neatârnarea noastră faţă de ei. Pe vremea domnului Ştirbei, acum vreo 70 de ani, ţara avea o datorie de 18 milioane de lei vechi, adică 6 milioane de franci. Bietul Ştirbei, în fiecare seară chema casierul, să vadă cum merge strângerea dărilor şi tremura inima în el, că nu va putea plăti datoriile ţării.
Mai târziu, sub Cuza şi la începutul domniei lui Carol, era iarăşi mare strâmtoare. Trebuiau făcute drumuri de fier, trebuia oştire, trebuiau şcoli, fabrici şi multe de toate. De unde să iei bani? Am fost siliţi să ne împrumutăm de la cei ce se sculaseră mai de dimineaţă decât noi, adică de la ţările care aveau şi bani, şi oameni destoinici pentru a săvârşi astfel de treburi. Şi, în adevăr, ne-am împrumutat, dar vai de săracul care se împrumută de la bogat!
Ne-au zvântat cu procentele, de-am aduna noi acum toţi banii câţi i-am dat peste graniţă în chip de procente, am putea zice,, cum zic sătenii pentru datoriile vechi, că dobânda întrece capetele. Şi nu numai atât, dar nici nu ne credeau streinii pe cuvânt, ci trebuia să mai punem şi zălog. Unii cereau folosinţa drumurilor de fier, alţii cereau vămile, alţii năzuiau să ne ia ocnele de sare, alţii petrolul. Şi astfel am mers, vorba ceea cu câinele la car… Nu mai departe decât acum vreo 17 ani, când cu seceta cea mare din 1899-1900, neavând cu ce plăti dobânda către streini, am vândut pe preţ de nimic, hârtia de ţigară şi era cât pe ce să scoatem la vânzare vapoarele, iar unii mai şmecheri bărănau să vindem puţurile de păcură, să le cadă şi lor ceva din târguială.
Azi, slavă domnului, lucrul s-a schimbat. Nu zic că e bine ce am făcut deatunci încoace, nu e bună sporirea cheltuielilor de la 218 milioane, cât a fost în 1902, până la 645 de milioane cât e anul acesta. Nu e bine că unde erau 100 de slujbaşi acum vreo 10 ani, azi sunt 220, dar până una alta, trebuie să mai mulţumim cerului că şi bogăţia ţării a crescut. Numai sătenii au luat vreo 40 de milioane pe grânele vândute germanilor.
De aceea, ca omul care a prins puţin cheag, ţara noastră începe a se ţine drept în faţa streinilor, căci dacă-i vorba de împrumut, doar putem da şi noi ceva ţării noastre. Decât să se ducă dobânda peste hotar, mai bine o ţinem în ţară. Dovadă e împrumutul acesta. Din afacerea de azi, vor rămâne aproape 20 de milioane în ţară, în fiecare an, iar 20 de milioane nu-s 20 de parale.
Câte n-avem noi de îndreptat şi de cârpit: drumurile, pădurile, porturile, şcolile, bisericile, plugăria, viile, pescăriile. Toate cer bani şi iarăşi bani, pentru a le întocmi cum se cade. Gospodăria ţării nu e nici a suta parte împlinită. Iată de ce se cuvine laudă tuturor fiilor acestei ţări, că au scos punga şi-au împrumutat statul. Niciodată n-a fost mai dreaptă vorba: cine dă lui îşi dă! Căci cine dă statului, ia dintr-o despărţitură a pungii şi pune în cealaltă despărţitură, iar cine dă streinului, e ca şi cum ar azvârli un ban peste gard, ca să nu se mai întâlnească în veci cu el. [Ns.]