26). Ţânţari, [ed.], anul II, nr. 36, duminică 15 mai 1916, p. 1.
Bîrjevia Wledomosti, o mare foaie rusească, scrie aşa: ,,Dreptul neamurilor nu poate fi pus mereu înainte. Dacă ne-am lua numaidecât după dreptatea neamurilor, am ajunge la împărţirea ţărilor mari şi mici. Războiul de azi e un fel de spovedanie prin care trebuie să treacă neamurile mici, care sunt un fel de ţânţari politici. Pe lângă nevoile ţărilor mici, mai e şi nevoia de cumpănire a celor mari. Popoarele mici, dacă vor adăpostire, trebuie s-o cucerească”. Apoi foaia rusească încheie lăudând pe englezi că împuşcă pe irlandezi, popor mic, care vrea să trăiască cu limba şi obiceiurile lui, deosebite de ale englezilor.
Iubiţi cititori, aşa că-i frumos ceea ce spune vecinul nostru de la răsărit? Cei mici ca cei mici! Întâi să vedem noi cei mari: Rusia, Anglia, Franţa, Germania, Italia ce vom face şi dacă se vor face… şi dacă ne vom cumpăni noi treburile, voi cei mărunţei puteţi să crăpaţi pentru că sunteţi nişte ţânţari. Dacă aveţi putere să vă dobândiţi adăpost, bine, dacă nu, vă călcăm în picioare cum calcă englezii pe irlandezi, căci pe dreptatea ţărilor mici, noi nu dăm nicio lescaie chioară.
Şi ca să vedeţi că nu numai ruşii şi englezii cred aşa, ci şi francezii. Aflaţi ce s-a petrecut la Paris. Unul, Hervé, a scris deunăzi în gazeta Victoire, adică Biruinţa, aceste cuvinte cinstite. ,,Noi putem izbi în inimă pe duşmanii noştri, adică pe germani, spunând în gura mare un singur lucru – că noi facem război de dezrobire şi că suntem gata să dezrobim îndată toate popoarele apăsate de noi”.
Apoi au cerut să spună englezii că vor dezrobi pe irlandezi, indieni şi alte neamuri cucerite de ei. Francezii să dezrobească ţările supuse de ei în Africa şi Asia, italienii să facă la fel, iar ruşii să dezrobească pe finlandezi, pe poloni, pe români. De alte neamuri, nu pomeneşte Hervé, ca şi cum n-ar fi. Ştiţi însă cum au răspuns vorbelor acestui om inimos? Toţi au râs de dânsul. Nu le arde englezilor, francezilor, italienilor şi ruşilor de dreptatea celor mici, cum nu vă arde dumneavoastră de unghiile pe care vi le-au tăiat părinţii, când
mergeaţi de-a buşilea. Nu zic că germanii şi mai ales austriecii şi ungurii se prăpădesc cumva de dorul dreptăţii. Nu, Doamne fereşte! Noi am spus din capul locului, că fiecare îşi vede de interesul lui şi că noi, românii, n-avem niciun prieten. Dar fiindcă neruşinarea celor mari a ajuns până acolo, că se uită la popoarele mici ca la nişte ţânţari şi-s gata să le calce în picioare. După doi ani de război, avem dreptul să spunem năucilor care ne-au tot descântat cu prietenia Rusiei, Angliei şi Franţei, să le spunem verde: ori sunteţi tehui de cap, ori sunteţi neruşinaţi ca şi cei de la foaia rusească, ori nişte vânduţi streinilor, vrednici să vă dea toată lumea cu oarba.
Iar voi, românii cu scaun la cap, gândiţi-vă la un singur lucru, la neamul nostru şi fiţi fata să scoateţi izbânda din piatră seacă, dacă se mai poate, căci suntem la spartul târgului şi ar fi vai şi-amar de sufletul nostru să ne trezim între vecini sporiţi în putere. [Ns.]
27). Spre Pace, [ed.], anul II, nr. 37, duminică 22 mai 1916, p. 1.
Se aude mereu de pace. Germanii zic. Dacă războiul se lungeşte, vina nu este a noastră. Îndată ce vom auzi un cuvânt omenesc, noi stăm la tocmeală. Le dă mâna s-o facă deoarece nici un petic de pământ german nu e la mâna streinilor, dimpotrivă, ei şi tovarăşii lor au cuprins toată Belgia, toată Serbia, tot Muntenegrul, o bună parte din Franţa şi o parte şi mai mare din Rusia.
Englezii zic. Nici noi nu suntem bătuţi, dimpotrivă, am cucerit pământurile stăpânite de germani în Africa. Le dă mâna englezilor să aştepte, căci niciun petic din Anglia nu e cucerit. Grozăvia cea mare e în Franţa. Francezii văd de doi ani partea cea mai bogată a ţării lor, stăpânită de germani şi semănată de gloanţe. Închipuiţi-vă o podgorie în care stau milioane de soldaţi doi ani de zile şi o copleşesc cu bătaia tunurilor. Cred că nici rădăcina viei nu se mai cunoaşte. Pe de altă parte, Franţa e ca un trup bătrân, nu mai are mult sânge, pe când germanii sporesc cu un milion de suflete pe fiecare an. Francezii abia sporesc cu câteva mii, iar uneori, naşterile nu împlinesc nici golul lăsat de morţi. Şi tocmai bieţii francezi duc acum tot greul luptelor, căci dacă n-ar fi fost armata lor la mijloc, pe englezi şi pe ruşi, armata germană i-ar fi făcut ţăndări în câteva săptămâni.
Întrebarea e: cât vor mai putea răbda francezii? Cât despre italieni, isprava lor se vede. După un an de silinţe, în loc să bată ei pe austrieci, n-au putut dobândi nici măcar ţinutul pe care austriecii li-l dăduseră de bună voie, ba dimpotrivă, războiul se mută acum pe pământul Italiei.
Asta dovedeşte că la danţul războiului nu trebuie să intri înainte de vreme, căci se poate să-ţi iasă sufletul cum le-a ieşit sârbilor, muntenegrenilor, belgienilor, iar acum şi italienilor sau cireşe cu cei mari să nu mănânci din aceeaşi farfurie, decât după ce-i vedea că cei mari au dureri de măsele. Şi fiindcă se tot aude de pace, se vede că-i dor măselele pe toţi. Italienii ţipă la ruşi: săriţi şi voi cum am sărit şi noi anul trecut, când mâncaţi bătaie de la germani, dar ruşii fac urechea toacă. S-au odihnit toată iarna, a venit acum vara, iar de danţul războiului nu le mai arde. Pesemne că nu mai au ofiţeri, n-au tunuri căci oameni vor fi având.
Astfel stând lucrul, s-ar putea ca tocmeala de pace să înceapă dintr-o zi în alta. Cum stăm noi? Până acum, ceasul cel mai bun pentru noi a fost cel de la Belgrad. Dacă primul ministru al ţării l-a lăsat să treacă, fără să întindă hotarele, se vede că are alt ceas şi mai bun. Să-i ajute Dumnezeu. [Ns.]