28). Adunarea cercetaşilor, [ed.], anul II, nr. 38, duminică 29 mai 1916, p. 1.
Patru zile în şir, la Sfântul Constantin, cercetaşii din toată ţara au trimis o parte din ai lor, să facă tabăra la Bucureşti. La marginea oraşului, tinerii s-au aşezat sub corturi ca soldaţii, au dormit şi au mâncat la un loc, frăţeşte, şi-au povestit isprăvile şi au arătat prinţului Carol ce-a lucrat fiecare cu ceata în care se afla. Apoi a treia zi, au trecut pe dinaintea Regelui şi Reginei, din mâna căreia, cei mai de seamă dintre cercetaşi, au primit semnul vredniciei lor.
Mai multe lucruri sunt de luat aminte: Întâi că Prinţul Carol a stat tot timpul în tabără, împreună cu cercetaşii, mâncând împreună cu ei şi culcându-se la pământ, ca orice cercetaş. A fost nelipsit de la toată viaţa tinerilor, dându-le pildă în toate. E mare noroc pentru o ţară ca, ca viitorul Domn să cunoască faţă către faţă pe atâţia dintre supuşii săi. Îi vede acum şi din partea bună şi din partea slabă.
Ştie ce are de făcut cu ei când va veni Domn al ţării. E vrednic apoi de însemnat, că cel mai de seamă cercetaş în anul acesta, căruia i s-a dat decoraţia pe viaţă, s-a întâmplat să fie un fiu de ţăran din Satul Creţeşti, ţinutul Fălciului, îl cheamă Gheorghe Boboc şi-i însemnăm numele ca să fie de îndemn şi altora. El a scăpat de la înec 2 copii. Afară de mai marii cercetaşilor, care s-au ostenit pentru învăţătura tineretului, au mai primit medalia pe un an: Adam – Botoşani, D. Ungureanu – Roman, Ilie Octavu – Brăila, Virgil Ghinăraru – Bârlad, Gh. Manolescu – Iaşi, I. Berceanu – Constanţa, iar alţii, mai mulţi, au fost pomeniţi cu laudă.
Al treilea, e de luat aminte că în rând cu cercetaşii, au trecut prin faţa Regelui, Reginei, Prinţului Carol şi a unui Preot, mergând în acelaşi pas cu tinerii p care îi priveghease. Nu mai pomenim de prefecţi, doctori ofiţeri, profesori, ingineri şi alte bresle. Ce înseamnă asta? Înseamnă că vrednicia poate ieşi la iveală peste tot, la sate ca şi la oraşe, îndată ce preotul, învăţătorul, ofiţerul şi alţi povăţuitori ai mulţimii îşi fac datoria. Cartea e lucru bun, dar mai bună decât toate cărţile lumii, e cinstea şi buna purtare a omului, după cum zicea şi proverbul: Decât cu păcătosul la câştig, mai bine cu omul de treabă la pagubă, căci câştigul alături de un mişel se topeşte repede, iar paguba lângă omul vrednic se schimbă grabnic în câştig, care apoi nu se mai risipeşte în vecii vecilor. Iată de ce, tinerii săteni să ia aminte. Prinţul îi cheamă la cercetăşie. A venit vremea să poată vorbi faţă către faţă cu însuşi fiul stăpânitorului ţării, care va cutreiera satele şi-i va pune pe toţi pe calea unei vieţi cum n-au trăit până acum. Săteni, arătaţi-vă vrednici de chemarea A. S. Prinţul Carol, cum s-a arătat fiul văduvei din Creţeşti.
Noi, cei de la Dumineca Poporului, care am pornit de la început cu gândul ridicării fraţilor noştri din sate şi a întregului popor muncitor, nu putem avea decât un singur cuvânt. Să-l ţie Dumnezeu sănătos şi să binecuvânteze munca celui care vine înaintea neamului românesc şi lucrează în numele întregii suflări româneşti. Trăiască Principele Carol şi toţi cei care se ostenesc cu el! [Ns.]
29). Flacăra se ridică, [ed.], anul II, nr. 39, duminică 5 iunie 1916, p. 1.
Războiul s-a înteţit iarăşi. Aţi văzut poate un foc mare, când arde o casă, o claie [de fân n. e.] sau un alt foc mai întins. Pare că se întinde ca un balaur, când spre dreapta, când spre stânga, aici saltă în sus, aici saltă parcă stă să se potolească. Uneori crezi că chiar s-a stins – iese numai fumul. Dar până te mai întorci încoace ori încolo, flacăra se ridică de iznoavă şi mistuie iarăşi cu putere
tot ce poate cuprinde împrejur. Aşa e şi războiul de faţă, întâi s-a auzit pocnetul puşcilor, la miazăzi, în Serbia, apoi la răsărit dinspre Rusia şi spre apus către Franţa, iar după câteva zile, au sărit, în sfârşit, şi englezii către miazănoapte, încheind hora. După câteva luni, hop şi Turcia, după un an, hai şi Italia, după un an şi jumătate, iată şi pe bulgari, după aproape doi ani, s-au trezit şi portughezii şi, Dumnezeu ştie, cui îi mai vine rândul, căci flacăra se ridică şi pare a se înteţi.
Acum câteva zile, capul guvernului german a vorbit lămurit ca totdeauna şi a zis cam aşa: ,,Astă toamnă, după ce am regulat socotelile către răsărit, la graniţa rusească şi către miazăzi în Serbia şi Muntenegru, am spus că putem sta la tocmeală. Dar şi din Franţa şi din Anglia, şi din Rusia, mi s-a răspuns cu batjocuri. Mi se pare că nu putem începe tocmeala pe temeiul pământului cuprins de oştirile germane.
Atunci de unde să începem vorba? Trebuie poate să lăsăm pământul pe care ni l-au luat englezii şi francezii în Africa, să le dăm înapoi şi ţările cucerite în Europa şi după aceea să începem vorba? Hotărât, o astfel de socoteală nu poate intra în mintea niciunui om cu cap sănătos. Ar trebui să bateţi Germania pentru că aşa ceva nu-i cu putinţă. Prin urmare, război mai departe! Dar să ştiţi că nu noi germanii suntem de vină pentru prelungirea lui”. Cam aşa a zis capul guvernului german, un om foarte cumpătat la vorbă care, nici nu batjocoreşte pe nimeni, nici nu ameninţă pe nimeni. Aşadar, flacăra se ridică iarăşi. Totuşi s-ar putea, mai ales după ce germanii şi-au dovedit puterea lor şi pe apă, s-ar putea ca focul să se stingă dintr-o dată. Oricine ar fi cel bătut, putem spune că şi noi avem proces cu el, căci noi suntem singurul popor furat de toţi vecinii. Guvernul trebuie deci să deschidă ochii mai mult decât oricând. [Ns.]