34). Ori găgăuţi, ori vânduţi, [ed.], anul II, nr. 44, duminică 10 iulie 1916, p. 1.
De doi ani de zile, ne ameţesc mereu unii că Rusia, Anglia şi Franţa se gândesc să facă dreptate ţărilor mici. Am spus din capul locului, cititorilor noştri că cei care spun una ca asta, mint. De atunci şi până azi, am putut avea destule dovezi: englezii au luat cu de-a sila câteva ostroave de-ale grecilor, francezii s-au înfipt în Salonic, ruşii au spus făţiş că vor să se aşeze la Constntinopol. Iată acum o dovadă şi mai limpede: Franţa a pus ochii pe Siria, o ţară aproape cât Italia de mare şi cu un negoţ de 500 de milioane de lei pe an.
Iată ce spunea la 10 iunie 1916, contele franţuz Cressety: ,,Dacă Franţa ar dărui Siriei autonomia, adică să o lase de capul ei, credeţi că celelalte puteri ar fi mulţumite şi n-ar urmări planurile lor de odinioară? Socotiţi cu bună credinţă că Rusia, stăpânitoare a Armeniei şi Anglia, stăpâna Egiptului, a Mesopotamiei şi Arabiei, ar îngădui neutralitatea Siriei? Atunci o singură dezlegare e cu putinţă: să luăm Siria pentru noi, francezii”. Halal dezlegare!
Până acum, au zis că vor să cucerească lumea. Acum spun pe faţă că Armenia va cădea sub laba Rusiei, Mesopotamia şi Arabia vor purta jugul rusesc, iar Franţa mai ruşinoasă, va lua numai Siria. Ce le pasă lor că arabii, armenii şi sirienii au limba lor, credinţele lor, pământul lor. Faceţi loc că se pun la masă, croncanii cei mari. Toată supărarea contra Germaniei, era de teamă ca nu cumva să mănânce ea, ceea ce gândeau să mănânce ei.
Acum tovarăşii îşi spun gândul pe faţă. Noi, cei de la Dumineca, am spus mereu că cei mari nu se sinchiseau deloc de dreptate, iar de ţările mai mici nici capul nu-i doare. De aceea, nu ne mirăm de poftele Franţei, Angliei şi Rusiei. Ne mirăm numai că s-au găsit în România oameni atât de copii, care să se încreadă în vorbele celor ce făgăduiau dreptate şi pentru cei mici. Ne stă mintea în loc şi nu putem zice decât atât: ori suntem găgăuţi [nărod, neghiob, prost n. e.], ori suntem vânduţi. [Ns.]
35). Ceasul cel greu, [ed.], anul II, nr. 45, duminică 17 iulie 1916, p. 1.
De la începutul războiului şi până azi, am crezut de mai multe ori că ceasul s-a apropiat şi pentru noi. Pe ce ne întemeiem credinţa noastră? Pe socoteala aceasta. Înconjuraţi cum suntem, peste tot numai de duşmani, noi nu putem porni împotriva unora, până
ce nu vom regula procesul nostru cu ceilalţi. Şi eram încredinţat că, fie ruşii, fie austriecii şi ungurii, vor sta la tocmeală să dezrobească pe fraţii noştri stăpâniţi de ei, numai ca să tragă şi România de partea lor. Cine ar fi putut să mai stea locului, în ziua când s-ar fi ridicat hotarul la Prut ori la munţi?
Am fi intrat în război cu cugetul împăcat într-o parte şi am fi jertfit tot ce puteam ca să ,,cucerim ce mai aveam de cucerit” şi de partea cealaltă. Mărturisesc însă că socoteala a ieşit altfel. Ştiam că toţi vecinii noştri sunt răi. Am şi spus că suntem şi vom fi mereu într-un cadrilater de ură, dar acum se vede că cei care acum ne îmbie să le sărim în ajutor, sunt mai răi decât mi-i închipuiam. Căci cu toate că au ajuns când unii, când alţii pe marginea prăpastiei, niciunul n-a voit ca să ne aibă de prieteni, dându-ne ce e al nostru. De la ruşi, n-am auzit nici un cuvânt în afară de ameninţări, de la unguri tot aşa. Singuri austriecii, după câte ştim, au stat la tocmeală asupra Bucovinei.
Aşadar, sfârşitul războiului se apropie şi noi ştim bine că vecinii ne urăsc atât de mult, încât au pus cruce la căpătâiul românilor din Basarabia şi de peste munţi. Ruşii ne cer să mergem cu ei, dar să zicem Basarabiei, veşnica pomenire! Ungurii tot aşa, să fim de partea lor, dar despre pământul şi neamul românesc de peste munţi, pace bună! Nici că se poate stare mai grea, căci ni se cere să ne prindem tovarăşi cu un călău. Ce va face România?
Singur guvernul are toate dovezile despre ura şi ameninţările vecinilor, singur el poate şti acum cine e mai rău dintre răi. Oricum pentru românul adevărat, nu poate fi decât o singură cale cinstită, să fie lângă steagul ţării, oricine şi oriunde va fi purtat acest steag. La ura vecinilor, nu trebuie să adăugăm şi mişelia înăuntru, aşa cum fac atâţia pătimaşi, ci din toate piepturile să se audă să nu se audă decât un glas: Trăiască România! [Ns.]
36). Un om vrednic, [ed.], anul II, nr. 46, duminică 24 iulie 1916, p. 1.
Zilele trecute a murit tânărul deputat Dumitru Brezulescu. Toate gazetele au însoţit cu vorbe de jale, săvârşirea din viaţă a harnicului apărător al ţărănimei. Şi cu bună dreptate. Născut între săteni şi trăind între ei, vrednicul oltean din Novaci îşi închinase toată viaţa ridicării fraţilor lui. A murit la 38 de ani şi totuşi izbutise în plănuirea lui, cum nu izbutiseră alţii nici până la adânci bătrâneţi. De unde mai înainte, ţărănimea din partea locului, era la cheremul altora, prin obştia înfiinţată de Brezulescu, a ajuns să fie stăpână acasă la dânsa.
Mare luptă din parte unui om aşa de tânăr. De aceea, pomenirea lui nu se va stinge niciodată în partea locului şi am dori ca cineva din Novaci să ne trimită o povestire amănunţită a isprăvilor lui Brezulescu, ca să le putem împărtăşi în toată ţara cititorilor noştri.
Cel ce scrie aceste lucruri, l-a cunoscut pe inimosul deputat al Gorjului, numai într-o singură împrejurare. Când a fost vorba să ceară o cercetare a deputaţilor în Munţii Vrancei, pentru a se vedea jaful codrilor vânduţi de moşneni, unul care a sprijinit mai cu inimă cererea aceea, a fost Brezulescu. Cu toate că de zeci de ani nu s-au mai îngăduit astfel de cercetări, încercarea a izbutit atunci, iar în comisia de cercetare a fost pus şi Brezulescu şi lucrul ar fi ajuns la capăt, dacă nu se schimba guvernul. Oricum ne aducem cu drag aminte de inimosul oltean şi cu adâncă durere îi zicem: Dumnezeu să-l ierte!
Oameni ca dânsul sunt ai ţării întregi, nu ai unei părţi de ţară. Cu toate că era liberal, Steagul, gazeta Partidului Conservator, vorbind de moartea ţăranului de la Novaci, încheie aşa: ,,Partidul Conservator nu poate să nu recunoască lucrarea binefăcătoare a lui Brezulescu şi să nu ia parte la jalea care însoţeşte, nu pe omul unui partid, ci pe omul de bine al ţării”. Fie numele lui veşnic pomenit! [Ns.]