2). Basarabia, anul III, nr. 1, duminică 23 sept. 1918, p. 1. Jumătate din ţara
Moldovei a stat mai bine de o sută de ani în stăpânirea ruşilor. Cât e de la munte până la Prut, mai tot atât e de la Prut la Nistru. Ce de pământ, ce de bogăţie şi ce de moldoveni în slujba streinilor! Gândiţi-vă numai, că-i lua la oaste şi-i ducea peste mări şi peste ţări, unde îşi lăsau oasele luptând pentru ruşi. Câţi n-au pierit în câmpiile nisipoase dinspre ţările oamenilor galbeni (China şi Japonia)!
Câţi nu s-au rătăcit în pădurile pline de fiare ale Siberiei şi în ţările de la miazănoapte, unde marea e totdeauna îngheţată şi noaptea ţine aproape o jumătate de an! Acum, slavă Domnului, fraţii au venit iar lângă fraţi. De aici înainte, nici un moldovean dintre Prut şi Nistru, nu va mai ieşi din hotarele pământului românesc să lupte pentru alţii, ci fiecare va putea rămâne să lucreze pământul lui şi să-şi apere moşia părinţilor, moşilor şi strămoşilor lui. Dar omul e om. Binele niciodată nu-l satură. Îndată ce scapă de rău, i se pare că n-a fost la strâmtoare de când e lumea.
Aşa şi basarabenii. Cei cu judecata ticnită [tihnită n. e.] zic bogdaproste că oştirea românească i-a scăpat de prădăciunile bolşevicilor, adică ale tulburătorilor care împănaseră Basarabia după alungarea ţarului din scaun. Toţi încep a cârti: ba că nu-i sare, ba că nu-i petrol (gaz), ba că nu-s lemne…, că nu-i asta şi nu-i ceea. Se înţelege că nu pot fi toate dintr-odată. Dumnezeu că-i Dumnezeu şi tot a
făcut lumea în 6 zile, iar în ziua a şaptea s-a odihnit, dar omul cum ar putea să le facă dintr-odată. Drept aceea, să nu vă minunaţi, fraţilor din Basarabia, că îndreptarea ţării merge încet. Mulţumiţi lui Dumnezeu că n-au ieşit lucrurile şi mai rău. Gândiţi-vă că în Rusia şi acum arde focul, mereu şi mereu se varsă sânge omenesc. Bine că sunteţi pe la casele voastre şi puteţi griji singuri de copiii şi de gospodăriile voastre.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, le vom tocmi toate după rânduială. Când vom ajunge la primăvară, dacă roadele pământului vor fi îndestulătoare, să lucrăm cu sârguinţă ogoarele noastre şi veţi vedea cât belşug va fi iar între hotarele României. Sare avem, petrol avem, peşte, podgorii… de toate avem. Ce ţară mai e ca a noastră? Ne trebuie un singur lucru: minte. m Azi în Ziua Crucii, faceţi-vă sfânta cruce şi ziceţi: Doamne ajută! [Ns.]
3). Eforiile comunale, anul III, nr. 1, duminică 23 sept. 1918, pp. 1-2.
E o vorbă: ochiul stăpânului îngraşă vita. Asta înseamnă că e mare lucru când faci ceva cu grijă şi putere de inimă şi-l poţi priveghea de aproape, iar când stăpânul e departe, averea se risipeşte, căci ceea ce dă el pentru gospodărie, pentru grădină, pentru vite şi acareturi se poate pierde printre degete. Cam aşa a fost şi cu şcolile. Dările pentru şcoală se adunau toate de la Bucureşti, iar de acolo se făcea împărţeala, trimiţându-se lefi la învăţători şi bani de cheltuială pentru lemne, pentru văruit, gemuri sparte şi alte nevoi.
Ce se întâmpla? Până se duceau hârtiile la Bucureşti şi până se întorceau iarăşi în sat, unii bani se mai rătăceau. Pe urmă drumul era cu zăbavă mare. De pildă, o vijelie spărgea ferestrele şcoalei ori dezvelea acoperişul. Până ce ajungeau hârtiile la Bucureşti, la minister şi până se trimeteau banii, trecea vreme la mijloc, iar ploaia curgea pe pereţi şi copiii sughiţau de frig… Atunci ministrul şcoalelor a chibzuit aşa: ia să lăsăm dările satului chiar în mâna sătenilor, să le întrebuinţeze ei pentru şcoala lor, după nevoile lor. Aşa s-a făcut Legea eforiilor şi s-a hotărât ca învăţătorul, preotul primarul şi patru fruntaşi aleşi de săteni să îngrijească împreună de şcoală şi de copii. Ca să întâmpine toate greutăţile, satul întreg se va aduna, va chibzui, va pune dări asupra tuturor sătenilor, după sama averii lor şi cu acest chip, şcoala nu va mai fi niciodată la strâmtoare.
Unde vor fi oameni vrednici, se vor face toate grabnic şi bine, unde vor fi bicisnici, va vedea lumea întreagă că vina nu mai este a celor de la Bucureşti, ci chiar a satului. Drept aceea, oameni buni, luaţi seama. De acum înainte, cum vă veţi aşterne, aşa veţi dormi. Când va trece cineva prin satul vostru şi va vedea o şcoală mică, murdară şi fără chip de gospodărie împrejur, va zice în sinea lui: ăsta nu e sat de gospodari. Copiii care îşi petrec copilăria în murdăria asta, numai oameni ne se vor alege. Dimpotrivă, când va vedea cineva că şcoala e cea mai mare şi mai frumoasă casă din sat, când va vedea că grădina şi curtea sunt împodobite cu pomi, că alături e o ,,şcoală de pomi” [pepinieră n. e.] de unde se împărtăşeşte tot satul, fără să intre să vadă cum sunt copiii, va zice. Satul acesta trebuie să fie sat de gospodari. Cu o singură vorbă, toţi veţi fi judecaţi ori spre laudă, ori spre osândă. [Ns.]
3). Cântec din Basarabia, anul III, nr. 1, duminică 23 sept. 1918, p. 2.
Nistrule, râu blestemat!/ Face-te-ai adânc şi lat/ Ca potopul tulburat!/ Mal cu mal nu se zărească,/ Gals cu glas nu se lovească,/ Ochi cu ochi ne se ajungă,/ Pe-a ta pânză cât de lungă!/ Lăcustele când or trece,/ La ist mal să se înece!/ Holerile când or trece/ Pe la mijloc să se-nece./ Duşmanii ţării de-or trece/ La cel mal să se înece.