4). Şcoli pregătitoare, anul III, nr. 1, duminică 23 sept. 1918, p. 2.
Până acum, mai toate şcolile se grămădiseră la oraşe. Sătenii, dacă voiau să-şi trimită copiii la învăţături mai multe, trebuia să bată drumuri până la oraşe, să-şi cheltuiască punga mai mult decât orăşenii, care aveau la poarta lor, tot ce le trebuia pentru pregătirea copiilor. Guvernul de azi a înţeles că socoteala asta nu e dreaptă. De ce adică, n-ar avea şi sătenii şcoli asemănătoare cu cele de la oraş. Mai întâi pentru pregătirea învăţătorilor şi a preoţimei. E mult mai nimerit să laşi copiii sătenilor să capete învăţăturile de care au nevoie tot în sate. De aceea, s-a făcut de curând o lege care îngăduie deschiderea de şcoli pregătitoare, cât se va putea mai multe în
fiecare judeţ. În aceste şcoli nu vor fi primiţi decât copiii cei cu purtări mai bune şi mai deştepţi. Aici vor sat 4 ani şi vor avea profesori ca cei de la oraşe, dar cu osebită tragere de inimă pentru viaţa de la ţară. După 4 ani, cai care calcă a preoţie, vor trece în alte şcoli, tot la ţară, unde vor mai urma încă 3 ani. Acestea se vor numi seminarii normale, iar cei care vor avea aplecare mai multă pentru
menirea de învăţător, vor urma şi ei tot 3 ani, trăind [învăţând n.e.] în aceleaşi şcoli ca şi viitorii preoţi. Seminarul şi şcoala normală se vor lipi şi vor avea parte de profesori la un loc. Şcolile acestea vor fi îngrijite în parte de judeţ. Statul dă numai leafa profesorilor.
Se cheamă că de acum înainte, fiecare judeţ îşi va creşte învăţătorii şi preoţii de care are nevoie, iar judeţele care nu vor avea şcoli pregătitoare, vor rămâne de ruşine, satele vor ajunge fără preoţi şi fără învăţători. Cârmuitorii judeţelor să ia aminte. [Ns.]
5). Legea arendării pământului, anul III, nr. 1, duminică 23 sept. 1918, p.2.
Guvernul, în grija ce poartă ţărănimii, a propus şi Camerele au votat, legea prin care tot proprietarul cu mai mult de 200 de pogoane, pământ de muncă (arătură, fâneaţă ori păşune), trebuie chiar din toamna aceasta sau din primăvara care vine, să arendeze sătenilor uniţi într-o obşte, o parte din moşia sa pe 5 ani cu preţuri potrivite. Partea din moşie pe care proprietarul trebuie s-o arendeze sătenilor, este cu atât mai mare, cu cât moşia este mai întinsă. Din moşiile de 200 până la 600 pogoane, se va da cam un sfert în arendă. (…) [semnează D. M. C.]
6). Dac-a vrea Dumnezeu! (poveste), anul III, nr. 1, duminică 23 sept. 1918, pp. 3-4, [Semnează N. Gane];
7). Întrebări, anul III, nr. 1, duminică 23 sept. 1918, p. 4.
1. Care sat n-a fost bântuit de boli în timpul războiului? Şi de ce?
2. Care sat s-a ales cu vreo îmbunătăţire de pe urma războiului?
3. Care sat a început şcoala la 1 septembrie, fără nicio întârziere?
4. Care sat poate da copiilor dimineaţa, un ceai şi o bucată de pâine, pentru ca să-i îndemne a veni la şcoală?
5. Care sat a pătimit mai mult de boli molipsitoare şi cine a lucrat pentru stingerea bolilor?
6. Unde e mai mare strâmtoare din partea bucatelor?
7. Din care sate au căzut în luptă învăţători? (Răspunsurile trebuie trimise ori la Bucureşti, str. Câmpineanu 17, ori la Iaşi, str. Tăut 18) [Ns.]
8). Către săteni, [ed.], anul III, nr. 2, duminică 30 sept. 1918, p. 1.
Oameni buni, doi ani de-a rândul, Dumineca Poporului v-a spus înainte de război ce cale trebuie să urmeze ţara noastră şi, iată, dreptatea se vede acum de partea cui a fost. Vă spuneam: ţările mici au o socoteală, iar ţările mari, altă socoteală. Cel cu 2 boi nu poate ţine la plug alături de cel cu 12 boi. O brazdă două merge. După aceea, cel puţintel la puteri, rămâne pe urmă, cum am rămas noi în războiul acesta, cu ţara plină de cimitire, cu averile risipite cu ruşine şi jale. Să fi stat noi cu arma în mână până ce venea ceasul cel adevărat, am fi câştigat atâta pământ, atâta bogăţie şi atâta slavă, că toată lumea s-ar fi mirat de înţelepciunea noastră. În loc de a face aşa ceva, am aruncat ţara în foc.