CENZURAT
Nu vreau să mustru pe nimeni, căci cu vorba nu poţi drege o căruţă când s-a stricat, ci vreau să vă spun că ne aşteaptă acum o altă primejdie. Întregind ţara cu Moldova dintre Prut şi Nistru, numărul streinilor a sporit. Mai [mult de jumătate] din oraşele noastre sunt împănate de streini. Ce e de făcut? Unii se gândesc la legi care să lovească pe strein şi să-l ajute pe român.
Cei care judecă aşa, se înşeală grozav. Singura putere a unui popor şi singura lui apărare e munca lui.
CENZURAT
De aceea, oameni buni, azi când avem şi mai mulţi străini în cuprinsul hotarelor noastre luaţi seama: Nu legile apără o ţară, căci legile sunt vorbe negre scrise pe hârtie albă, iar vorba şi hârtia n-au nicio putere. Adevărata şi singura tărie a omului e munca lui. Dacă acolo, unde se poate câştiga o pâine, munceşte un român şi o câştigă el, ovreiul nu mai are loc şi pleacă după câştig aiurea.
Aici e puterea – în muncă. După cum n-am putut face războiul cu vorbelemari ale celor ce trăncăneau vrute şi nevrute, de asemenea, nici războiul de toate zilele, nu-l putem duce cu vorbe şi legi, ci numai cu muncă. Ţineţi minte acest cuvânt. Uitaţi-vă la cei ce vin să vă fericească cu vorbe de gazetă şi alte flecării şi cântăriţi cu cântarul faptei. Luaţi seama celui ce vorbeşte. A sădit el măcar un pom? A crescut el măcar o vită mai de soi? A ajutat el la nevoie pe cineva din punga lui? Se simte pe urma lui că satul cutare sau cutare a săltat din nevoie?
Dacă a pus umărul la roată, bine, dacă nu, vorba oricât ar fi de frumoasă, e puţin lucru. Drept aceea, după cum v-am spus adevărul cu privire la războiul din afară, vi-l spunem şi acum cu privire la războiul paşnic dinăuntru. Nu vă bizuiţi pe vorbe, ci numai pe munca voastră. Munca e singurul chip să ajungem la biruinţă, asupra tuturor străinilor care ne înconjoară. [Ns.]
9). Eforii comunale, anul III, nr. 2, duminică 30 sept. 1918, pp. 1-2.
Autorul Legii pentru eforiile şcolare şi acum ministrul Instrucţiunii şi cultelor, Simion Mehedinţi argumentează de ce este important ca această lege să fie pusă în aplicare. ,,În adins, vreau să dau în primul rând, nu Statului, ci satului, adică părinţilor, grija de şcoala comunală. Vreau să pun la temelia instrucţiei publice, jertfa fiindcă singură jertfa e, în adevăr, educativă. Să ne întoarcem, deci cu faţa către sate şi să le vorbim cinstit şi lămurit”. [Ns. – fragment din discursul parlamentar privitor Legea pentru eforiile şcolare]
10). Cea dintâi grijă, [ed.], anul III, nr. 3, duminică 7 octombrie 1918, p. 1.
De doi ani, au trecut şi trec prin ţara noastră toate naţiile pământului. Toate au rămas mirate de frumuseţea şi bogăţia României: sare avem, petrol (gaz) avem, pâine avem, păduri avem, bălţi de peşte avem. Un singur lucru n-avem: minte. Iată cum ne judeca un străin. Înţeleg să nu lucraţi fabrici, căci lucrul în fabrici nu-i tocmai uşor, trebuie să ai maşini şi îndemânare la lucru. Înţeleg să nu aveţi multe drumuri, căci drumul trebuie îngrijit mereu, ca să nu se strice. Înţeleg să nu aveţi multe şcoli, căci sunt şi neamuri zăbavnice la minte, cărora nu le place învăţătura, neavând destul cap, ca să priceapă rostul şi foloasele cărţii.
Un lucru nu-l înţeleg, cum de mor unii de foame într-o ţară atât de bogată! Vorba străinului mi-a rămas în suflet ca un cui. M-am gândit şi iar m-am gândit şi mărturisesc că străinul avea dreptate să ne mustre. Mă doare în suflet s-o spun, dar noi nu facem nici măcar ce fac unii sălbateci din lumea cea largă a lui Dumnezeu. Iată, sunt ostroave depărtate unde părinţii de câte ori dobândesc un copil, chiar de la naşterea lui, îi şi răsădesc un pom, ca să aibă cu ce-l hrăni. Pe acolo sunt pomi care rodesc în fiecare lună.
Noi nici de atâta nu ne învrednicim. În ţara noastră nu-i vară veşnică, precum este prin ostroavele acelea. Badea Ion ori Vasile ştie că după Vinerea Mare, începe a cam strânge din umeri, iar după Sf. Dumitru, prinzi a te da pe lângă tăciunii din vatră, iar după ce Crivăţul începe a fluiera prin horn şi pe la streaşini, când umblă porcul cu paele în gură, porneşte şi pântecele să cânte a foame.
Ce-i de făcut? Ar trebui ca omul care are măcar un petic de pământ, să-şi facă din vreme o socoteală. Ce pot scoate eu din ogorul ori din grădina mea, ca să nu mă fac cârlig de foame la iarnă? Oameni buni, multe, multe ar fi de făcut şi multe se fac în ţările unde
oamenii sunt deştepţi şi harnici. Nu mai departe decât în Bucovina. Pe o falce de pământ, poate trăi, pe alocurea, toată casa unui român, având şi patru vite de muncă. E drept că nu-i rămâne o palmă de pământ care să nu fie răscolită de mai multe ori pe an. Nu mai vorbim de englezi, nemţi şi alte naţii, unde muncitorul nu mai ridică mâna din ţărână, dar nu astfel de mari isprăvi cer eu de la săteanul nostru.
Îi cer să chibzuiască şi să se ostenească măcar atât cât chibzuiesc şi se ostenesc cei care trăiesc cu pielea goală în ţările unde nu se ştie ce e frigul şi zăpada. Îi cer să samene măcar pomii care n-au nevoie de nicio grijă şi hrănesc pe om fără nicio osteneală. De pildă, zece douăzeci de pruni în lungul gardului, unde pământul stă degeaba, sunt o avere, sunt hrana copiilor în lunile de iarnă. S-au crucit nemţii ce dulci sunt unele soiuri de prune în ţara noastră. Poţi face povirla (magiun), fără să adaugi un gram de zahăr.
Numai pe lângă garduri şi în lungul hotarelor dintre ogoare, ar încăpea sute de milioane de pruni, care ar aduce ţării sute de milioane câştig, iar până la câştig, ne-ar da hrană în timpul iernii. În America, unul a fericit o ţară întreagă, umblând cu traista la şold şi dăruind tuturor seminţe de măr. I-a şi rămas numele – Semănătorul de meri. Cine va fi la noi, Semănătorul de pruni, căci dintre toţi pomii noştri, prunul este cel care poate să ţină loc de pâine şi de carne. Să fie oare mare filozofie, ca să pui un sâmbure în pământ? E oare mare osteneală, să rupi primăvara câteva cuiburi de omizi şi să le arunci în foc, iar toamna să culegi roadele cele dulci ca zahărul, să le pui la uscat şi să ai hrana copiilor şi a întregii case peste iarnă?
Cu drept cuvânt se mira străinul şi ne zicea că suntem oameni fără cap, când vedea în satele noastre sălcii şi salcâmi pe lângă garduri, în loc de pruni! În Anglia, prunele cad din pomi fără să se coacă, deoarece e prea multă negură şi umezeală. De-ar avea englezii soarele nostru, ar umple toată ţara numai cu pruni, căci copac mai binecuvântat decât prunul, în părţile noastre nu se află. De aceea, oameni buni, luaţi seama. Am răbdat de foame anii trecuţi, până ni s-au lungit urechile. A venit vremea să deschidem ochii.
Nu e lipsa de pământ de care am suferit, ci e lipsa de minte şi de hărnicie. Faceţi deci şcoli de pruni în toate satele. Dacă nu vă încumetaţi la lucruri aşa de mari, puneţi măcar o mână de sâmburi în lungul gardurilor. Ceea ce e capul pentru omul nevoiaş, aşa e prunul între copaci: e hrană ieftină la uşa orişicui. Cine va fi semănătorul de pruni al fiecărui ţinut din ţara noastră? [Ns.]