După o lungă pauză, continuăm seria Dumineca Popurului cu cel de-al doilea articol. Primul articol poate fi găsit AICI.
Mărturisire
Mărturisire, anul II, nr. 17, duminică 3 ian. 1916, p. 1. Iubiţi cetitori, începem un an nou. Mai întâi ne simţim datori să mulţumim tuturor celor care s-au ostenit pentru Dumineca Poporului. Păstrăm scrisorile lor şi se va putea vedea odată cât bun simţ şi ce îndemn cinstit e în sufletul neamului nostru. Dar mulţumirea nu înnăduşă grija. Ne dăm seama că omul poate greşi nu numai cu ştiinţă, ci şi fără ştiinţă. Ce e mintea unui om decât un ciob de oglindă? Şi cum s-ar putea lăuda o biată fărâmă de sticlă să arate în ea toată nemărginirea cerului? Asta nu se poate. Nu ne-a trecut şi nu ne va trece niciodată prin minte, că am pus mâna pe tot adevărul. De căutat, îl căutăm, dar cât l-am nimerit, asta rămâne să vedem cu toţii, privind cu luare-aminte la cuprinsul acestei foi.
De aceea, potrivit cuvântului de la început, ,,vom căuta să spunem numai adevărul şi să sprijinim din toate puterile dreptatea”. Iată, suntem gata să stăm la judecată. Cine are de spus ceva, să spună, cine are de îndreptat ceva în Dumineca, să îndrepte, cine are de mustrat să mustre.
Ambiţie deşartă au numai proştii, încăpăţânare năucă au numai catârii, noi ne dăm seama că multe lucruri care s-au părut odinioară adevărate, astăzi lumea le vede că au fost greşite. S-ar putea ca unele păreri ale noastre să fie şi ele şubrede.
De aceea, fără nicio supărare – ba dimpotrivă, cu adâncă mulţumire -, aşteptăm oricare dintre cititori, să spună ce trebuie schimbat în această foaie, pentru ca ea să ajungă asemenea clopotului unei biserici: Pe vii să-i deştepte la datorie,/ Pe morţi să-i cinstească cu omenie. Pe toţi să-i adune împrejurul steagului pus în fruntea Duminecii: ,,Un neam, un suflet şi un hotar”.
Nedreptate și primejdie
3). Nedreptate şi primejdie, [ed.], anul II, nr. 18, 10 ian. 1916, p. 1. Din multe părţi, primim veşti rele. Unii rezervişti sunt concentraţi de luni şi luni de zile, iar casa şi gospodăria au rămas în ştirea Domnului. Acum câteva săptămâni, ni s-a scris de la Jirlău (Rm. Sărat), lucruri în adevăr dureroase. Azi ne vine din Oltenia, ştirea că unii ţărani îşi vând pământul, ca să-şi ţină gura şi să plătească dările către stat…! Guvernul trebuie să ia seama. Plugarul nostru e destul de cuminte şi el ştie că oricât de greu ne-a lovit războiul, totuşi la noi e floare la ureche faţă de ţările care au fost pustiite ca: Bucovina, Serbia şi altele. De aceea, oşteanul rabdă şi
tace, dar nu e mai puţin adevărat că dacă unul moare undeva de frig, asta nu mă ajută cu nimic pe mine, care am rămas aici cu picioarele goale şi deger… Guvernul să ia deci seama. E nedrept să vinzi bulendrele femeii, pentru că n-a făcut şoseaua, după ce i-ai luat bărbatul şi l-ai ţinut concentrat toată vara.
Cât priveşte pe cei care-şi vând pământul cu 200 sau 300 de lei pogonul, fiind strâmtoraţi de perceptori şi alte nevoi, cerem ca băncile populare să ia asupra lor astfel de pământuri de batjocură şi să le ţină cu arendă, până ce plugarii le vor putea răscumpăra iarăşi, peste câţiva ani.
Ce fel de soldat este acela care pleacă la război după ce şi-a vândut şi cenuşa din vatră? Domnii judecători să ia aminte la facerea unor astfel de acte de vânzare, care pun cuţitul la gâtul omului. După ce n-am fost în stare să facem o împroprietărire cum se cade, acum dăm brânci de mal muncitorilor pământului?
Încă o dată, guvernul să ia seama. I-o spunem noi, care nu facem politică şi l-am sprijinit împotriva tuturor lătrătorilor cumpăraţi de streini, căci un lucru ni se pare sfânt: Cine n-are plugar, n-are soldat, cine n-are ţăran, nu mai are nici ţară. [Ns.]
Muntenegrul
4). Muntenegrul, [ed.], anul II, nr. 19, 17 ian. 1916, p. 1. Muntenegrul a fost cucerit. După ce austriecii şi ungurii îi dăduseră târcoale, un an şi mai bine, după ce fuseseră alungaţi cu ruşine din Serbia, acum Serbia nu mai este, iar Muntenegrul cere pace, ce să mai fie. E vădit că pe unguri şi pe austrieci, i-au pus în picioare germanii, ca şi pe turci şi pe bulgari. E însă tot aşa de vădit că italienii, vecinii Muntenegrului, şi francezii şi englezii n-au fost în stare să ajute pe nimeni în Balcani, ba în cele din urmă, au părăsit şi Galipoli, lăsând pe turci nesupăraţi, iar ruşii abia dacă au zvârlit câteva ghiulele la Varna, arzând câteva case.
Astfel au rămas de ruşine toţi cei care proroceau că Dardanelele vor cădea în câteva săptămâni ori luni, că bulgarii vor merge cu împătrita înţelegere şi de alde astea. Faptele sunt fapte, iar minciunile s-au dovedit ca totdeauna, minciuni. Cei dintâi care s-au dezmeticit din păcăleală au fost bieţii muntenegreni. Nikita regele Muntenegrului, e socrul regelui Italiei, iar Italia nu i-a trimis nici măcar un soldat, cu toate că sunt vecini.
Apoi Nikita mai e şi socrul a doi mari duci ruşi, adică rude de aproape cu ţarul, care iarăşi nu i-a dat cel mai mic ajutor. Atunci bietul rege a cerut pace. Cum şi în ce fel se va încheia pacea vom vedea. Deocamdată e vrednic de luare-aminte că şi la noi în ţară, capetele s-au mai răcorit. Nimeni nu mai zice să mergem cu cineva, chiar dacă vom fi bătuţi. Cei care spuneau mereu cai verzi pe pereţi, încep a nu mai avea crezare înaintea nimănui, iar oamenii cu judecată, după ce au văzut din pilda Serbiei şi Bulgariei, că e rău să mănânci cireşe din aceeaşi farfurie cu cei mari, că te alegi cu sâmburii în ochi, nu mai cer azi, decât ceea ce a cerut Dumineca Poporului de 16 luni de zile: Să mergem unde va chibzui guvernul, numai să mântuim neamul românesc.
Să jertfim dar pentru noi, nu pentru alţii cum s-au jertfit sârbii, muntenegrenii şi belgienii, care s-au ales cu capetele sparte. [Ns.]
O scrisoare
5). O scrisoare, [ed.], anul II, nr. 20, 24 ian. 1916, p. 1. Am primit zilele trecute rândurile acestea: Ucenicul dvs. de acum trei ani de zile, vă trimite cu această scrisoare, pe un fost învăţător din Comuna B. Acum un an, acest învăţător a fost scos din învăţământ pentru delapidare de la banca populară a satului. Aşa stau lucrurile după lege. În fapt s-au petrecut astfel: e străin de loc, e moldovean. În consiliul de administraţie al băncii, erau sătenii fruntaşi care aveau interes să-l înlăture, nu numai de la bancă, ci şi din învăţământ, ca să se facă loc unui om din localitate.
Au încurcat socotelile băncii şi când au găsit ceasul prielnic, au cerut cercetare. Cercetarea a găsit vinovăţia casierului. Ca mânuitor de bani, a fost dat judecăţii şi osândit. Fiind casier, învăţătorul nu lucra decât ce-i poruncea consiliul de administraţie. Ca învăţător, a fost însă foarte harnic. După mine, socotesc că nu el e vinovatul şi ar fi nedrept ca ţara care l-a întreţinut în şcoală, să nu se folosească de serviciile lui, mai ales că învăţătoria îi stă la inimă…
Când am sfârşit de citit, mi-am adus aminte de alţi bieţi învăţători care, din dorinţa de a face bine, au intrat în mari încurcături, iar unii au ajuns unde nu-i de dorit să ajungă nimeni. Cine-i de vină? Cei care au îndemnat pe învăţători să dea mâna de ajutor, ca să salte pe ţăran din necazuri, au făcut o faptă vrednică. Aşa trebuia să facă. Nu s-au gândit însă că un băiat tânăr şi fără vicleşug poate cădea în laţul vânătorilor de meserie. De aceea gândul cel bun a ieşit pentru unii nu se poate mai rău. Am văzut şi eu pe învăţătorul cu pricina.
Om deştept la chip şi la vorbă, ieşit din şcoală acum 10 ani, dar era sărmanul, cărunt ca un moşneag. Socotim deci, ca o datorie să pomenim aici de suferinţele unui biet om, care a rămas acum pe drumuri pentru toată viaţa, cu femeia şi copiii lui. Şi pomenim fiindcă rândul trecut am tipărit în foaia noastră părerea unui învăţător din Moldova care socoate că la bănci locul cel mai nimerit pentru un dascăl e acela de cenzor, adică privighetor, nu casier-mânuitor de bani. Urmeze deci învăţătorii noştri să ajute cât vor putea mai mult, întemeierea de bănci la sate. Să ia însă aminte că e de o mie de ori mai potrivit să stea deasupra cârcotei şi daraverilor băneşti, decât să se amestece în ele, ca să ajungă chiar nevinovaţi în mijlocul noroiului. [Ns.]
Petrecere
6). Petrecere [rubrică]. Între maimuţoi, anul II, nr. 20, 24 ian. 1916, p. 3. D. Maimuţă întâlneşte pe d. Maimuţărescu, o veche cunoştinţă a dumisale şi, oprindu-l în cale, încep să vorbească cu aprindere despre război.
– Care vrea să zică, ce apeline aveţi dvs. despre cotlagraţia actuală dle Maimuţă? (Îl ia pe neaşteptate).
– Sunt cât se poate de pesimistru.
– Şi care-i cauza care vă motivează?
– Care să fie, nene? În prema distanţă, nu mă-mpac deloc cu idia că ar fi cu posibilitate să iese invicibile puterile centrale.
– Cum, adică dvs. credeţi că ar putea favoriza furtuna pe nemţi?
– N-aş dori niciodată o asemenea anormalie, dar vezi bine că şarja apare a fi de partea lor.
– Posibil, nene? Cum adică tot mai prezişti în această derecţie?
– Aşadar, d-ta eşti de partea opozantă? Ai încă speranţie în biruinţa Vadruplei?
– Negeşit, şi am rezoanele mele… Motivul cauzei principale e numărul aliaţilor… englezii… Unde mai pui apoi, imoralitatea scăzută ce apasă trupele ungaro-germano-austroungare, când văd că oşti nouă amenţie să se arunce asupra lor? Şi apoi mai sunt motive politice, raţionale, ecnice – cum s-ar zice, înţelegi. Nu e cu posibel, de o mie de ori nu!
– Bine, bine, dar ruşii sunt zdrobiţi pe toată linia.
– O fi, neicule, dar vezi, mai sunt atâtea braţe disposibile, care aşteaptă momentul favorizabil ca să seară, la un semn dat ca leii în spatele firogermanilor, mă-nţelegi, vorbesc de statele ne brutale, cum s-ar zice!
– Prefect, prefect de justificiabil şi vă recunosc pentru amabilitate. Uite, frate, chestiuni aşa de alimentare şi eu hăbar n-am de ele! Prin urmare şi deci, încă o dată, vă mersim.
– N-aveţi pentru de ce!
În urmă, d. Maimuţărescu strânge mâna călduros prietenului şi plecându-se până la pământ, îşi vede de drum.
D. Maimuţă pleacă şi el apoi, păşind à gale – à gale, mândru ca un paşă, mulţumit, nespus de mulţumit, pentru izbânda lui, pe când Maimuţărescu, cugetând adânc pe cale, despre cele vorbite, îşi zice în sine, nu cu puţină pizmă: Cultura, de, ce crezi! [Semnează C. Gh. Băcăoanu]
Păcatele părinților
7). Păcatele părinţilor, [ed.], anul II, nr. 21, 31 ian. 1916, p. 1. Părinţii, bunicii şi străbunicii noştri sunt sub pământ. Dumnezeu să-i ierte! N-avem să-i judecăm, ca să-i osândim, dar faptele lor trebuie să le cântărim, dacă vrem să înţelegem strâmtoarea în care ne aflăm azi şi leacul relelor de care suferim.
Vorba e, de unde să începem judecata.
Sursa: Dumineca Poporului – Repere Monografice – vol. I – Costică Neagu
Întregul material poate fi consultat aici: http://asociatiasimionmehedinti.ro/dumineca-poporului-volumul-i
Stați pe aproape, căci, duminica viitoare vă așteaptă un nou articol, despre ”Când cunoști un om?”