Păcatele părinților
11). Păcatele părinţilor [2], [ed], anul II, nr. 22, 7 febr. 1916, p. 1. Ziceam rândul trecut că îndată ce ne-am întors de peste Dunăre cu Basarabia pierdută şi atâtea greutăţi pe cap, ar fi trebuit îndată să ne gândim la sporirea oştirii, iar pentru asta era numaidecât nevoie să întărim plugărimea ţării.
De ce părinţii noştri nu şi-au împlinit această datorie? Pentru că gândul lor era aiurea.
Pe la 1867, împăratul Napoleon al Franţei, fie-i numele în veci binecuvântat, aflase de la un sol trimis la Berlin, că armata Prusiei s-a împuternicit foarte.
Era o mare deosebire între cele două oştiri. În Franţa, puteai să trimiţi pe altcineva cu plată, să-ţi facă slujba la oaste, pe când în Prusia orice locuitor al ţării trebuia să-şi împlinească datoria de a fi oştean. A început, deci, bietul Napoleon de a se îngriji de sporirea armatei. A cerut bani Camerei franceze şi a pus la cale unele schimbări grabnice. N-a fost însă chip să scoată lucrul la capăt.
Pentru ce? Pentru că francezii se ameţiseră de vorbe. Gambeta, un evreu care făcea multă zarvă, cerea desfiinţarea armatei, pe cuvânt că ,,oştirea pierde banul în zadar şi e prilej de ceartă între popoare”. Altul, Jules Simon, zicea că ,,nu vor mai fi războaie!”. Altul poftea înfiinţarea unei garde civice, adică să lase pe om acasă, să-i dea puşcă, apoi la vreme de nevoie să sară toţi ca la praznic… Şi fel de fel de nebunii.
Atâta turbaseră franţuzii, încât la 1869, din 960 de candidaţi la alegeri, numai 22 nu cereau, fie desfiinţarea armatei, fie împuţinarea ei, iar peste un an, la 1870, a venit războiul cu germanii, iar bietul Napoleon a căzut jertfa palavragiilor: Franţa a fost bătută, împăratul dat jos şi o bucată din ţară răpită! Pe vremea aceea, învăţau la Paris şi o seamă de tineri români. S-au molipsit şi aceia de smintenia franceză şi, venind în ţară, n-au găsit lucru mai bun de făcut, decât să ceară şi ei: desfiinţarea armatei şi înlocuirea ei cu garda civică,
un fel de batjocură, cum ar fi nişte vătăşei, cu puşti date pe la casele lor!
Iată ce le fluiera prin cap la unii dintre părinţii noştri, ademeniţi de moda franţuzească! Văzuseră ce a păţit Franţa, dar în zadar.
De aceea, în ajunul războiului nostru cu turcii, s-au găsit oameni care să ceară:
1) desfiinţarea armatei permanente;
2) au desfiinţat şcoala de cavalerie;
3) au desfiinţat şcoala cadrelor de dorobanţi;
4) au scăzut bugetul armatei;
5) au vândut o parte din îmbrăcămintea soldaţilor.
Astfel am trecut Dunărea, apucaţi pe neaşteptate de vârtej, ca şi francezii. Noroc că turcii au fost slabi, iar vitejia românească a împlinit lipsurile. De-ar fi fost însă nădejdea la o gardă civică, praful s-ar fi ales de noi şi de ţara noastră. Înţelegeţi acum de ce părinţii noştri, întorcându-se de peste Dunăre, nu s-au apucat grabnic de întărirea oştirii şi de ridicarea plugarilor. În capul lor era încă fumul ,,beţiei de vorbe” de la Paris. Ca nişte maimuţe, văzuserăm o prostie la Paris, prostia aceea vream să o aducem la împlinire în ţara noastră!
Atât e de adevărat, că zăpăceala când cuprinde creierul omului, cu greu mai iese. Judecata proastă, când se încuibează în mintea cuiva, e ca oul de omidă, aşezat în floare: ajunge cu vremea un vierme care spurcă roada şi o batjocoreşte. Părinţii noştri, Dumnezeu să-i ierte, avuseseră în capul lor sămânţa sminteniei franţuzeşti. Iată de ce am pierdut vremea, când trebuia să ridicăm oştirea şi pe plugar. [Ns.]
Păcatele părinților
12). Păcatele părinţilor [3], [ed.] anul II, nr. 23, 14 febr. 1916, p. 1. Alături de oştire şi de plugărie, ar fi trebuit îndată după războiul cu turcii, să arătăm cea mai osebită luare aminte, bisericei şi şcoalei. Pentru ce? Pentru că degeaba dai cuiva pământ, dacă nu-i dai şi suflet, degeaba pui ostaşului arma în mână, dacă nu-i dai şi inimă. Şi bogăţia şi sărăcia pornesc mai întâi din suflet, zică cine ce-o zice. Dovada e deosebirea noastră de alte ţări. Cine are aiurea 40-50 de hectare e mare proprietar şi scoate de pe ele cât nu scoatem noi de pe 400 sau 500 de hectare, iar pe o falcie la noi, omul scârţâie rău, pe când la englezi, germani, danezi se hrăneşte în larg, o familie întreagă şi încă pe un pământ rău nu ca al nostru. Căci mintea scoate roada pământului şi, de aceea, minte, adică învăţătură,
ne trebuia şi nouă mai întâi. Ar fi trebuit să punem peste tot în sate nişte învăţători şi preoţi cum sunt cei din ţările cu adevărată îndrumare.
Făcut-au părinţii noştri ce trebuia? E destul să vă spun că s-a găsit în ţară un ministru care a pus profesor la şcoala de unde ies preoţii – un nihilist -, adică tocmai unul care batjocorea biserica. S-a şi întâmplat trăsnaie mare, că murind un prieten al profesorului aceluia, nihilistul a luat la goană pe preoţi şi voia să îngroape mortul fără preot. Astfel, pe când preoţimea din Transilvania stă sus de tot, la noi biserica a rămas multă vreme ca vai de lume.
Pricina e tot smintenia adusă de la Paris. Aflase acel ministru o vorbă a evreului Gambeta, despre care v-am pomenit că era şi împotriva oştirii, anume că biserica e duşmanul Franţei. Şi ca o maimuţă, încercase el să arunce măcar două-trei pietre asupra bisericei şi preoţimei din România, ca şi cum lucrurile ar fi fost la fel şi la noi.
Iată, iubiţi cititori, câteva din păcatele părinţilor. A-i osândi e de prisos. Singurul lucru cu minte, e să vindecăm cât mai repede răul. De aceea, îndată ce vom trece hopul cel greu, noi, cei care am fost izbiţi cu capul de pragul de sus, va trebui să ne uităm bine la pragul de jos. Va trebui să înţelegem că cel dintâi pas în viaţă îl facem cu ajutorul preotului – de la botez, al învăţătorului – din copilărie, al şcoalei de plugari – pe la 14 ani şi al ofiţerului – la 20 de ani. Numai aceşti patru povăţuitori pot să ne cureţe de păcatele moştenite de la părinţi. Preot, învăţător, plugar şi ofiţer, iată cei 4 stâlpi mari pe care vom sprijini mâine clădirea întregii ţări. [Ns.]
Sursa: Dumineca Poporului – Repere Monografice – vol. I – Costică Neagu
Întregul material poate fi consultat aici: http://asociatiasimionmehedinti.ro/dumineca-poporului-volumul-i