Calea dreaptă, [ed.], anul II, nr. 29, duminică 27 martie 1916, p. 1.
Numărul cetitorilor noştri sporeşte mereu. În toate colţurile ţării, s-au găsit oameni de ispravă, care au înţeles gândul nostru şi-l împlinesc. Poate că ajută şi preţul mic al foii, e cea mai eftină din ţară, dar din scrisorile primite, se vede că mai e şi altceva care place cititorilor Duminecii – e drumul drept pe care am umblat. Omul nărăvit pofteşte totdeauna să-i faci pe plac: beţivului să-i dai băutură,
bătăuşului să-i vorbeşti despre ciomăgeli şi crime, celui care urăşte să-i ţii hangul şi să batjocoreşti pe cel urât de el. Noi nu ne-am gândit să gâdilim slăbăciunile oamenilor nărăviţi, ci am vorbit drept celor drepţi. Bunăoară, îndată ce s-a pornit războiul, au început mulţi cu sudălmi asupra celor amestecaţi în luptă, cu chip că dau însufleţire poporului nostru. Au început să spună din senin că cutare ne e duşman şi să-l înnegrească, iar cutare ne e prieten şi să-l ridice în slava cerului.
Faptele au dovedit că gazetele care au bătut în struna asta, fie cu ştiinţă, fie din neştiinţă, n-au spus adevărul. Vom vedea în curând că de jur împrejur, noi avem numai neprieteni. Bulgarilor, sârbilor, ungurilor, rutenilor şi ruşilor le suntem dragi ca sarea în ochi, iar celor mai depărtaţi de noi, le pasă de necazurile noastre tot atât de puţin cât şi de necazurile puricilor sau ale lăcustelor.
Au minţit şi mint de zvântă pământul, acei care ne descântă, ba cu prietenia unuia, ba cu prietenia altora. Cât de mare e minciuna asta, o s-o simţim şi mai bine, când va fi vorba să se încheie pacea. De aceea, Dumineca Poporului n-a îmbătat pe cetitorii ei cu rachiul minciunilor, ci le-a spus verde de la început: singura noastră nădejde e în noi, adică în chibzuinţa celor care vor cârmui luntrea noastră la mijlocul valurilor.
Acesta credem că e adevărul şi aceasta credem că e pricina pentru care cetitorii au îmbrăţişat foaia noastră. Rămâne ca toţi iubitorii satelor să ţină Dumineca şi de aici înainte pe calea nepărtinirii, spunându-ne verde greşelile, în dată ce am păşi şi noi afară din calea dreaptă. [Ns.]
Scumpetea traiului, [ed.], anul II, nr. 30, duminică 3 aprilie 1916, p. 1.
Toţi ţipă că s-a scumpit viaţa, dar puţini judecă de unde vine greutate de azi. Să ne aducem aminte faptele. După ce s-a început războiul, a încetat negoţul nostru cu grâne, atât pe Dunăre, cât şi pe Mare. Mai puteam vinde doar spre apus, peste munţi. S-au
găsit însă oameni pricepuţi care strigau în gura mare să nu trimitem nici un bob de grâu germanilor, căci orice grăunte e ca un glonţ împotriva noastră. Să-i ucidem pe nemţi cu foametea.
În acelaşi timp, cei care ţipau mai mult contra Germaniei, trimiteau Ungariei sute de boi şi vagoane de untură, după cum s-a dovedit în faţa lumii întregi. Văzând pornirea asta, vecinii de la apus nu ne-au mai trimis nici doctorii, nici muniţii, nici alte mărfuri de care aveam nevoie. Ce s-a întâmplat? Negustorii văzând că marfa se împuţinează, în loc să o vândă cu preţul obişnuit, au început a ridica preţurile. De la 14 lei legătura de bumbac a ajuns la 70 de lei, adică de 5 ori mai scump. Postavurile, încălţămintea, fierăria, orezul…, toate s-au scumpit, de nu e chip să te mai apropii, iar când au văzut deştepţii noştri că Germania şi tovarăşele ei nu mor de foame,
căci chiar de le-am fi vândut noi toate grânele, nu le-ar fi ajuns pentru o lună, dacă s-ar fi bizuit numai pe noi, s-au răzgândit şi am început iarăşi a le vinde.
Nu vrem să mai supărăm pe oamenii de treabă, spunându-le cum s-a făcut vânzarea, ce au câştigat misiţii, ce căpătuială a fost cu vagoanele şi alte grozăvii. Destul că mărfurile s-au scumpit, iar când scumpeşte marfa, cismarul, croitorul, băcanul, încep a scumpi şi brutarii, măcelarii şi toată negustorimea.
Aşa ne-am pomenit cu grozăvia de azi. Voind să înfometăm pe alţii, am ajuns noi singuri la foamete. Pe de o parte, negustorii au scumpit mărfurile, iar pe de altă parte, morarii, ca să câştige mai mult, au vândut făina peste graniţă, lăsând ţara la strâmtoare.
Acum întrebaţi-vă singuri: cine-i de vină? Noi nu putem spune decât vorba înţeleaptă a bătrânilor: la aşa cap, aşa căciulă. [Ns.]