Hristos a înviat, [ed.], anul II, nr. 31, duminică 10 aprilie 1916, p. 1.
Cine ar fi crezut că vom zice pentru a doua oară Hristos a înviat, în mijlocul celui mai crâncen război al ţărilor creştine! Adevărul e că flăcările războiului i-au cuprins pe toţi, tocmai pentru că nu sunt destul de creştini.
Sârbii dobândiseră prin Pacea de la Bucureşti, atât pământ cât nu visaseră. Ar fi trebuit să-şi vadă de neamul lor, ridicându-l pe încetul şi cu vremea, li s-ar fi alipit toată sârbimea din Ungaria şi Austria. În loc de asta, au pus mâna pe cuţit. Germanii creşteau, se înmulţeau şi, prin munca lor fără pereche, îşi întindeau negoţul peste mări şi peste ţări. Din pizmă, englezii care nu făceau tovărăşie cu nicio ţară, s-au întovărăşit cu francezii, ba şi cu ruşii, duşmanii lor neîmpăcaţi, numai să încercuiască pe germani.
Nu mai vorbim de păcatele ungurilor şi ale ruşilor, că sunt cunoscute şi prea cunoscute. Astfel, o scânteie a fost de ajuns şi focul s-a înălţat până la ceruri. De când e omul pe pământ, n-au murit în toate luptele dintre neamuri, atâţi ostaşi, câţi au murit în aceşti doi ani de cumplită încăierare. Se cutremură gândul de atâta jale şi suferinţă.
Dar nimeni nu-i de vină, decât lipsa de adevărată creştinătate a celor care se zic creştini şi totuşi au PIZMUIT, au pus la cale UCIDEREA unui om nevinovat şi a soţiei sale, au aruncat cărbuni aprinşi peste praful de puşcă.
Sunt vinovaţi englezii că din pizmă şi lăcomie, au pus la cale războiul împotriva Germaniei, în loc să fi făcut mărfuri bune şi ieftine ca ei. Sunt vinovaţi germanii că, având atâta înflorire, s-au purtat rău cu polonezii din Posen, căutând să-i măture din ţara lor strămoşească. Sunt vinovaţi francezii că, pentru un petic de pământ luat de la nemţi acum vreo 200 de ani, unde abia vreo 10 la sută vorbesc franţuzeşte, au băgat acum în iad floarea tinerimei lor, mai ales că numărul pruncilor din Franţa e mai mic decât în orice ţară a lumii.
Toţi cei încăieraţi, sunt vinovaţi, iar păcatul îl spală cu sângele lor. E însă o nădejde. După o jertfă atât de amară, socotim că lumea se va înveghea pentru multă vreme. De bună seamă, învăţătura Evangheliei va pătrunde mai adânc în inimile celor ce au pătimit atât de cumplit. După cum Mântuitorul a înviat cu moartea pre moarte călcând, asemenea, din moartea atâtor ostaşi şi din jalea părinţilor şi
copiilor lor, va ieşi o lume nouă în care să putem zice: ADEVĂRAT CĂ A ÎNVIAT HRISTOS! [Ns.]
După Pace, [ed.], anul II, nr. 32, duminică 17 aprilie 1916, p. 1.
Dintr-o casă cu mai multe rânduri, cădea unul. Când era pe la jumătatea înălţimei, îl întreba altul de jos:
– Cum ţi-e, măi frate?
– Până acuma, mi-e bine… Adică nu ajunsese cu capul de bolovani.
Aşa şi noi acum. Războiul se prelungeşte, vindem cum putem, cumpărăm ce putem. Ne-am deprins cu necazurile războiului, ca fierarul cu scânteile, dar adevărata strâmtoare, abia după pace se va vedea. Pentru ce? Mai întâi am intrat până în gât în datorii. La Cameră, fratele lui I. I. Brătianu ne-a spus că cheltuiala ţării se va ridica în curând cu 150 de milioane. Împreună cu cele 640 de azi, vom ajunge la un buget de 800 de milioane. Aţin-te, pungă! Dar paraua ca paraua. Grozăvia cea mai mare va fi alta. Ungurii şi bulgarii ne vor strânge la Dunăre şi la munţi, ruşii ne vor apăsa la răsărit. Toţi vecinii vor lovi în capul românilor cum loveşte ilăul în nicovală. Apără-te atunci, române, dacă-ţi mai dă mâna. Nimeni dar nimeni pe lume nu va mai fi pe partea noastră. Neamul românesc de peste munţi şi de peste Prut, va fi apăsat de moarte. Iată de ce pacea nu trebuie să ne găsească cu mâna în sân, căci Gurile Dunării, articolul 7 şi alte necazuri vor ieşi în curând la iveală.
E nevoie ca Pacea să ne găsească cu ţara mărită şi cu tovarăşi care să aibă interes să ne sprijine. Cine va fi singur la Pace, va fi vai şi-amar de capul lui. Toţi românii adevăraţi să deschidă, aşadar, ochii. Vremea vorbelor de clacă a trecut. Flecarii şi toţi cei plătiţi de streini să facă larmă, au amuţit. Să ne vedem de noi şi numai de noi, până nu ajungem cu capul de piatră. [Ns.]