În satele de odinioară, odată cu primăvara și Postul Paștelui, renașteau și vechile tradiții românești legate de sărbătorile pascale. Unul dintre cele mai pitorești obiceiuri de primăvară este cel al Lăzăriței, colindul fetelor din Sâmbăta lui Lazăr. În această zi ce precede Duminica Floriilor, glasurile cristaline ale copiilor răsunau pe ulițe. Vestind prin cântece învierea naturii și apropierea Paștelui. Cu flori la pălărie și sufletul curat, fetele pornesc din casă în casă asemenea colindătorilor din Ajunul Crăciunului. Însă de data aceasta aduc vești despre Lazăr și despre primenirea lumii odată cu primăvara.
Originea și semnificația obiceiului
Sâmbăta dinaintea Floriilor, numită și Moșii de Florii sau Sâmbăta Morților, este ziua dedicată amintirii lui Lazăr cel înviat de Iisus. În credința populară românească, această datină are rădăcini străvechi, precreștine, fiind legată de un vechi zeu al vegetației care murea și renăștea în fiecare primăvară. Colindul Lăzăriței simbolizează tocmai revenirea naturii la viață, asemenea învierii miraculoase a lui Lazăr. Legendele locale povestesc despre Lazăr ca despre un tânăr păstor care moare pe neașteptate – într-o variantă, acesta urcă într-un copac după muguri pentru oi, cade și moare, iar surorile sale îl jeleau scăldându-l în lapte dulce.
Transformarea lui Lazăr în flori și vegetație este văzută ca o prevestire a Învierii Domnului ce avea să vină. Astfel, Lăzărița este un ritual sincretic. Încărcat de credințe populare profunde. Pe de o parte marchează o mare minune creștină (învierea lui Lazăr după patru zile). Pe de alta continuă un scenariu ritualic păgân al reînnoirii naturii și al fertilității pământului.
Desfășurarea colindului fetelor
Dis-de-dimineață, cetele de fete tinere (de obicei cu vârste între 5 și 12 ani) se adună îmbrăcate în costume populare autentice. Cu fote și ii cusute. Purtând basmale și coronițe de flori pe cap. Una dintre fete, aleasă de obicei cea mai înaltă sau mai voinică, devine Lăzărița: este gătită în straie de mireasă, cu voal alb și beteală, semn al purității și al trecerii către o nouă viață. Supranumită uneori și buianciu (în Dobrogea), această fată conduce alaiul și poartă adesea un coșuleț pentru daruri. Grupul se așază în șir sau în cerc, de la cea mai mare la cea mai mică, și pornește din poartă în poartă prin sat. În fața gospodarilor adunați în curte, fetele interpretează cântece și dansuri ritualice. O horă mlădioasă numită local Hora Lăzărelului, în timp ce flutură în mâini batiste brodate și ramuri de salcie înmugurită.
Versurile colindului povestesc dramatica moarte a lui Lazăr și bucuria renașterii lui sub forma vegetației:
„Primiți cu Lăzărița?
Lazăr a plecat cu oile-n zori,
Flori de salcie-n cununi și-a pus,
Muguri scuturați din pom el a adus…
Creanga s-a rupt, vai, Lazăr a căzut,
Sora-l găsește, în brațe-l primește,
În lapte dulce ea îl scaldă,
Din lumea aceasta Lazăr pleacă…
Dar primăvara din nou îl trezește,
Prin flori și iarbă el ne zâmbește.”
Aceste texte variază de la o zonă la alta și pot fi întâlnite în limbile română, bulgară sau greacă. În funcție de comunitățile locale. Important este mesajul transmis. Lăzărița vestește Învierea ce va să vie, atât cea a naturii, cât și cea a lui Hristos de la Paște.
Daruri, simboluri și răsplata colindătoarelor
Ca orice colind, Lăzărița aduce urări de bine gazdelor, iar acestea le răsplătesc pe fete cu daruri ritualice. Ouăle ocupă primul loc printre ofrande – de obicei ouă proaspete, nefierte, strânse cu grijă în coșulețele purtate de fete. Tradiția cere ca aceste ouă să fie păstrate pentru a fi înroșite mai târziu, în Joia Mare din Săptămâna Patimilor.
Astfel, se face legătura cu un alt obicei pascal important: vopsirea ouălor, simbol al jertfei și al vieții noi. Pe lângă ouă, fetele mai primesc fructe (mere, nuci), covrigi împletiți și chiar bucăți de cozonac ori plăcinte, numite în popor Plăcintele lui Lazăr. În vremuri moderne, gospodinele mai oferă și dulciuri sau bani simbolici colindătoarelor, însă darurile tradiționale rămân preferate. Toate aceste ofrande au rol de a răsplăti efortul copiilor și, totodată, de a împărți belșugul casei cu comunitatea. Semnificația este una a generozității și comuniunii: dăruind, gazdele cred că vor fi binecuvântate cu roade bogate și noroc în anul ce vine. De altfel, există și superstiția că aceia care refuză să primească Lăzărițele nu vor avea parte de belșug în gospodăria lor.
Masa tradițională
Colindul fetelor este considerat un gest aducător de noroc, alungând răul și stagnarea, asemeni unui ritual de purificare a casei la început de primăvară. După ce satul întreg a fost colindat, ceata de fete încheie ziua adunându-se la casa uneia dintre ele. Acolo își împart prada de daruri și organizează o mică masă tradițională în cinstea succesului colindului. Se încing hore de bucurie, se gustă din bunătățile primite – ouăle, cozonacii, fructele – și se depănă povești. În unele locuri, fetele merg și la râu după terminarea colindatului: aruncă în apă șiraguri de covrigi legați cu ață roșie (simbol al vieții) și aprind lumânări pentru sufletul lui Lazăr.
Gestul are rol purificator și totodată comemorativ, amintind că Sâmbăta lui Lazăr este și o zi a cultului morților, în care se fac pomeniri pentru cei adormiți (Moșii de Florii). Prin aceste obiceiuri se menține echilibrul între spiritualitate și viața de zi cu zi: fetele își încheie misiunea cu gândul la cei plecați dintre noi, într-o atmosferă de liniște și recunoștință.
Păstrarea vie a tradiției
Obiceiul Lăzăriței, deși pe cale de dispariție în multe zone, încă se mai practică în anumite comunități din sudul țării (Muntenia, Oltenia, Dobrogea) și chiar în unele sate din Moldova de peste Prut. În județul Dâmbovița, de pildă, comunitățile de bulgari din Târgoviște și Băleni au dus mai departe acest ritual din moși-strămoși. Ansambluri folclorice locale sau grupuri de inițiativă culturală încearcă să transmită generațiilor tinere frumusețea colindului pascal Lăzărița, organizând evenimente demonstrative și ateliere.
Folclorul românesc este astfel valorificat ca patrimoniu imaterial: cântecele Lăzăriței sunt notate, costumele populare sunt cusute cu migală după modele vechi, iar copiii sunt încurajați să participe activ, pentru a simți emoția tradiției. Pentru mulți orășeni, Lăzărița poate părea ceva exotic sau puțin cunoscut, însă odată descoperit, acest obicei fascinează prin autenticitate și bogăția simbolurilor. Tonul colindelor, dansul și recuzita creează un tablou aproape ritualic, care ne reconectează la rădăcinile noastre culturale și la straturile adânci ale spiritualității populare.
Concluzie și relevanța actuală
Lăzărița, colindul fetelor din Sâmbăta lui Lazăr, rămâne una dintre acele tradiții pascale unice care dau farmec sărbătorilor de primăvară în satele României. Prin acest obicei, comunitățile își exprimă speranța în înnoire și înviere. Atât la nivel religios, cât și la nivelul naturii înconjurătoare. Fiecare cântec de Lăzăriță poartă cu el ecoul vremurilor trecute și al glasurilor străbunicilor noștri. Străbunici care are au cântat aceleași versuri pe aceleași poteci de sat. Astăzi, într-o lume modernă grăbită, reînvierea unor asemenea datini aduce bucurie și un sentiment de identitate locală. Pentru cei care doresc să retrăiască atmosfera de altădată, gesturi simple pot fi de ajuns. Împodobirea casei cu salcie sfințită și icoane din lemn autentice (precum cele lucrate manual, simbol al credinței statornice). Sau dăruirea către cei dragi de ouă încondeiate și alte cadouri de Paște tradiționale românești. Aceste obiecte nu sunt simple decorațiuni, ci punți spre sufletul tradiției.
Lăzărița ne învață despre comuniune. Despre legătura dintre generații și despre speranța că, așa cum Lazăr a înviat, și noi ne putem regăsi mereu puterea de a o lua de la capăt, în lumina blândă a primăverii. În felul acesta, obiceiul Lăzăriței continuă să trăiască în fiecare primăvară. Dar doar în inima celor ce-i cunosc povestea și în sufletul satului românesc.